Când am început să scriu pe blog, pe un blog, acum mai bine de şase ani, am pornit de la ideea de jurnal online şi, deşi tot ce scriam acolo era personal, nu tu interviuri, nici gând de petreceri online sau aşa ceva, nici măcar nu-mi semnam posturile cu numele meu ci cu pseudonimul – oarecât consacrat, ce-i drept! – de Ilinca Dima. Şi până n-am ajuns printrerânduri, tot Ilinca am rămas online, cu supărările şi bucuriile mele personale, vorbind, adesea, codificat, mai ales când mă supăra vreun coleg sau, mai rău, vreun şef!
Blogul ăsta pe care-l citiţi acum – şi vă mulţumesc pentru asta! – e altfel, e mai puţin personal şi mai mult un produs publicistic, dacă vreţi, legat de ceea ce iubesc şi de ceea ce mă face să reacţionez, mai mult decât legat de ceea ce fac. Încerc să aplic lecţiile învăţate de la Darly şi să scriu de lucuri faine pe care vreau să le arăt cu textele mele, şi să ajut, pe cât pot, tinerii care încearcă să lucreze în comunicare, cu oricâtă experienţă am căpătat eu în ăştia zece ani de când lucrez în acest domeniu şi ce mai adun şi de la alţii – de exemplu, seria de interviuri cu şefi de agenţii de PR!
O să fiu onestă cu voi: uneori e dezamăgitor să vezi că articole la care ai muncit de ţi-au sărit capacele, ore de interviu sau de documentare, se bucură doar de câteva aprecieri, iar altele, cu subiecte poate mai facile, se rostogolesc pe net din recomandare în recomandare. Ieri, după ce am postat interviul cu domnul profesor Tifor şi am văzut că nu are comentarii şi nu prea e recomandat, m-am întrebat dacă nu cumva e ceva greşit la aşteptările mele de la voi ori la articol, pentru că dom’ profesor e atât de minunat! Iar azi, când am revenit acasă după o întâlnire matinală, şi am văzut că sunt şi comentarii şi multe recomandări, am avut pornirea asta să vă spun că sunteţi cei mai minunaţi pentru că îl iubiţi pe domnul profesor!
Aşa că, dragilor, acest post e, mai mult decât altele, special pentru voi, cu dedicaţie, aşa, fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc pentru că reacţionaţi la lucruri faine, poveşti şi oamenii atât de frumoşi pe care eu încerc să-i aduc aici, printrerânduri. Mulţumesc!
(poza asta e făcută la Sibiu, în 2008, când nu-mi era tocmai bine, şi mă uit la ea de fiecare dată când am nevoie să-mi aduc aminte că ne trebuie şi văi, tocmai ca să putem simţi mai bine culmile!)
