M-a rugat să nu-i dau numele, pentru că nu e, spune ea, și nici nu vrea să fie vreo ???vedetă??? doar pentru că face ce i se pare firesc. O să-i respect dorința, desigur, dar eu tot cred că e un exemplu de viață activă și de cum vârsta din buletin e mai degrabă o șansă de a-ți capitaliza și extinde experiența și nu vreo piedică.

O să-i spunem D., de la ???doamna profesoară???.

Criza refugiaților este, fără îndoială, cea mai mare de după WW2, și mi se pare evident că Europa încă nu e în stare să se descurce cu problema asta, de la deschideți granița/închideți granița, până la sunt oameni sărmani vs ba sunt teroriști!

Încercările de manipulare media sunt multe, și de-o parte și de alta, și vor continua să fie pentru că astea-s vremurile în care trăim și socotelile sunt pe bani.
Totuși, nu trebuie să uităm că în statistici și relatări e vorba de oameni, iar un proiect fotografic simplu, realizat de Tyler Jump pentru IRC (International Rescue Committee), redă cumva această dimensiune, arătând ce se află în bagajele refugiaților.

N-am rezistat tentației de a merge un pic prin centrul Timișoarei azi, că, deh, îmi era dor, dar a fost o plimbare scurtă, fiindcă eram nerăbdătoare să văd ce pregătiseră partenerii Plai de anul ăsta. Așa că după prânz m-am dus mintenaș către Muzeul Satului Bănățean, gazda frumosului festival.

Dincolo de probe, când, dacă te nimerești prin zonă, ai putea avea șansa de a te prinde înaintea tuturor care sunt artiștii din seara asta – apropo, știu cine sunt, și sunt mișto! pe unii dintre ei, cel puțin, nici măcar nu-mi imaginasem că i-aș asculta vreodată live, deși au în repertoriu unul dintre cântecele mele preferate, ever! – te poți plimba lejer prin muzeu, de la cort la cort, din activitate în activitate.

Tehnic vorbind, în timp ce scriu rândurile astea, porțile Muzeului Satului Bănățean, locul care găzduiește Plai, s-au deschis pentru participanți, deci festivalul a început.
Dar headlinerii încă nu se cunosc, și fix despre asta voiam să scriu, mai ales că am văzut o discuție pe FB în care cineva se plângea că anul ăsta nu știe ce artiști vin.

S-a cam terminat cu perioada vacanțelor și concediilor, dar asta înseamnă doar că ne pregătim de planuri pentru următoarea pauză. Și, vorba aia, ca să fie bine, să nu fie rău, astăzi scriu episodul al treilea din seria Agonie și extaz cu oferta turistică a României. Primele două părți sunt aici: 1, 2.

Ieri am fost la un eveniment organizat de UniCredit, respectiv premierea întreprinderilor sociale care au câștigat la competiția națională organizată de NESst și care vor fi premiate de bancă, generos, aș zice, cu granturi de aproximativ 30.000 de euro.

Cunoșteam deja unele dintre cele cinci proiecte câștigătoare dar am fost interesată mai ales de unul dintre ele, respectiv ???Made in Roșia Montana???, fiindcă, așa cum am mai scris, e ușor să protestezi, dar asta nu înseamnă că viața celor de-acolo se schimbă cu ceva. Proiectul ăsta, însă, e ceva concret!

Într-o economie de piață atât de bramburită cum e cea din România, există mulți oameni care se tem că vor rămâne fără job, fără ???siguranța zilei de mâine???. Știu că sintagma asta sună clișeistic atunci când n-ai dubii legate de venitul cu care să-ți umpli coșul zilnic și să plătești facturile curente, dar când ai, ei bine, realitatea nu e prea simpatică.

Nu-mi dau seama când am devenit, ca specie, atât de lipsiți de omenie și orbiți de ură încât imaginea unui băiețel sirian înecat, adus de apă pe plaja din Bodrum, să fie motiv de veselie: Ia uite, mai puțini refugiați!

Nu-mi dau seama nici când, în numele unei așa-zise umanități, unora a ajuns să li se pară firesc să răspândească o asemenea imagine pe rețelele sociale sau, și mai rău, s-o pună la profil, un fel de ???Je suis Copilul Sirian Mort???. Avea și un nume, apropo: Aylan Al-Kurdi.

Dacă anul trecut IKEA lansa un super device, cu tehnologie descrisă în detaliu, pentru a-și promova catalogul, anul ăsta, fiindcă tot conceptul se învârte în jurul bucătăriei, s-au apucat de gătit. Dar… un pic altfel, într-o manieră care mi-a adus aminte de Fresh Guacamole de la PES.

Să vedem ce le-a copt mintea creativilor de la BBH Asia Pacific:

După un prim episod cu bune și rele, terminat cu agonia de la Pensiunea Onelia din Gârda de Sus, reiau povestea locurilor prin care am dormit și mâncat în vara asta. Unele pentru că merită recomandate, iar altele pentru că merită evitate!
Iar dacă prima parte se termina, după cum am povestit, cu o agonie, a doua parte continuă cu un extaz!