Da! Turneul lui Peter Gabriel, Back to Front, face  oprire şi la Bucureşti, pe 8 mai. Taman când mă gândeam că ar trebui să mă mobilizez cumva şi să merg pe undeva prin Europa ca să văd şi eu concertul ăsta, fiindcă, spun prietenii care l-au văzut, şi, în general, oricine l-a văzut, că e demenţial!

Nu c-aş fi avut nevoie de asigurări suplimentare. E unul din favoriţii mei!

Aveţi mai jos detalii din comunicatul celor de la EMAGIC:

Ieri a avut loc un miting al medicilor în Bucureşti. Interesată fiind de problemele din sistem, aşa cum fiecare dintre noi ar trebui să fie, de fapt, am întrebat care sunt cererile cadrelor medicale. Citez din răspuns: “Alocarea pentru sănătate a 6% din PIB până în 2016, o legislație care să protejeze independența profesioniștilor dar și a autonomia spitalelor, apărarea demnității și renunțarea la denigrarea profesioniștilor de către autorități, o lege a salarizării specifică sistemului de sănătate; dublarea salariilor medicilor rezidenți, organizarea unităţilor medicale cu paturi în sistem public pentru asigurarea unor servicii promte şi de calitate pentru pacienţi”.

N-am putut să nu observ că ultimii pe listă sunt pacienţii. Şi am comentat în sensul ăsta. Şi am fost pusă la punct imediat de medici. De sus, de foarte sus de undeva, atenţia şi dispreţul lor s-au pogorât asupra mea doar fiindcă am spus că pacienţii ar trebui să conteze ceva mai mult în toată ecuaţia asta…

Ieri am fost la Future Communities, conferinţă şi expoziţie, ambele organizate la Biblioteca Naţională a României. De la conferinţă nu am prins decât ce a spus Raed Arafat despre prezentul şi perspectivele medicinei de urgenţă şi cât de mult ajutor poate veni, (şi) în domeniul ăsta, din direcţia tehnologiilor comunicaţiei. Spre exemplu, pentru că nu toate ambulanţele sunt dotate cu medic, o conexiune bună la internet şi o cameră video ar putea salva viaţa unui pacient prin sfaturile primite de la centru. Am făcut şi noi paşi spre telemedicină, unii dintre ei chiar unici în Europa, cu Vodafone şi Smurd, şi sper că vom mai face, mai mulţi, mai mari.

Însă în sănătate – şi nu numai – se pot face multe lucruri bune cu ajutorul tehnologiei. Ca de exemplu, pentru cei care au diabet şi care, cu ajutorul unui kit special, îşi pot monitoriza glicemia, iar datele sunt trimise automat într-un program care, în caz de valori anormale, alertează pacientul, medicul, un prieten sau un membru al familiei, ajutând la gestionarea bolii. Sau o bază de date prin care fiecare pacient are o fişă pe care orice medic, de oriunde, o poate accesa. Astfel, dacă nu eşti în stare să spui la ce eşti alergic, în caz de urgenţă, când nu e vreme de astfel de teste, medicul se uită în fişa ta şi află că nu trebuie să-ţi facă penicilină, de exemplu.

Mai nou se răspândeşte la noi şi moda Halloweenului, cu bostani sculptaţi, meniuri speciale, petreceri tematice şi costume mai mult sau mai puţin reuşite. Zi liberă de la Guvern nu vreţi?!

Nu pricep de ce, dintre toate lucrurile de afară, noi ne găsim să importăm numai distracţiile şi prostiile! Nu e suficient că nu mai avem Dragobete, fiindcă l-a furat Valentin, sau că sărbătoarea Crăciunului nu mai are aproape deloc semnificaţie religioasă ci totul s-a transformat într-o goană după cadouri şi reduceri şi oferte şi Moşi Crăciuni ofiliţi la fiecare colţ de stradă. Nu, ne trebuia şi sărbătoarea comercială a sperietorilor!

Bine că ne plac fantomele americane dar lăsăm în paragină zeci de castele şi palate existente în România, ca Nopcsa, Micul Trianon, Kemeny, Banffy, Teleki şi atâtea altele. Da’ de ce să importăm nişte respect faţă de trecut, sau măcar nişte respect, aşa, în general, când, iată, putem să ne distrăm cu un meniu special de Halloween?!

Bleah!

Săptămâna trecută, un text despre teatru, artişti şi valori devenea subiect de discuţii aprinse în spaţiul online şi nu numai. Am înţeles indignarea celor supăraţi dar critica pe text se face şi ea cand e cazul.  Nu te apuci să faci comentariu literar pornind de la versuri de tipul “Oh, viaţa mea” – oare ce a vrut să spună poetul, nu?  Şi cu asta, basta, că am nişte invitaţii la teatru de dat! :D

Zilele astea se întâmplă Festivalul Naţional de Teatru (FNT), cu spectacole, carte, discuţii, muzici, expo şi alte evenimente conexe – le găsiţi pe toate în program. Printre ele, şi patru dintre cele mai bune spectacole de la UnderCloud, festivalul de teatru independent de care ne bucurăm la finele fiecărei veri, tot în Bucureşti.

La aceste patru spectacole am plăcerea să vă ofer, zilnic, câte cinci invitaţii duble. Azi, pe 31 octombrie, se joacă Mă mut la mama, o comedie tristă cu o poveste veselă despre relaţia dintre doi bărbaţi adulţi şi… mama lor. Ca să nu spun mămica. Sigur fiecare are vreo poveste despre o asemenea relaţie, de obicei sunt mult prea strânse pentru binele feciorilor. Dar să nu divagăm.

Spectacolul începe la ora 18.30, la sala din incina Muzeului Ţăranului Român (zona Piaţa Victoriei) şi, ca să primiţi o invitaţie, comentaţi aici, până la ora 13, de ce ne trebuie teatru! :D

Vor mai fi bilete si în zilele următoare, la alte spectacole! :)

Cu toate că au fost ocazii în care m-am trezit dimineaţa devreme şi n-am protestat, ba chiar mi-a plăcut, nu sunt o persoană matinală. Prefer serile lungi dimineţilor pe repede înainte şi, ca în vremea şcolii, prefer să mă culc cu lecţiile făcute, oricât de târziu, decât să mă trezesc cu ele nefăcute şi, de nevoie, devreme!

Azi, însă, n-am avut de ales şi am început să funcţionez pe la şapte. Cu o cafea pe care nu-mi amintesc când am făcut-o şi un duş care n-a reuşit, nici ăla, să mă învioreze cum trebuie. Pe la cinci m-aş fi culcat aşa, un pic, de după masă, eventual fără escală până a doua zi. Am rezistat eroic, însă nu sunt în stare să scriu ce mi-am propus pentru azi. Totuşi, am făcut o colecţie de chestii simpatice. Dacă aş (mai) fi avut jurnal, probabil le-aş fi trecut acolo.

Am pornit demersul ăsta cu sfaturi şi resurse pentru studenţii la comunicare fiindcă îmi pasă cum sunt croiţi viitori profesionişti în domeniu, atât ca om cu vechime în PR, cât şi ca destinatar al felului în care ei vor comunica pentru variate branduri şi proiecte. Am avut plăcerea să public sfaturi de la unii dintre cei mai respectaţi specialişti în comunicare din piaţă şi, dincolo de asta, manageri de agenţii de PR, potenţiali viitori şefi ai studenţilor de azi – şi le mulţumesc mult, tuturor, pentru că şi-au făcut timp să răspundă, şi încă pe îndelete!

Şi deşi au fost citite şi date mai departe, interviurile nu au produs, aşa cum mi-ar fi plăcut, ca să ştiu că studenţii sunt într-o direcţie bună, curiozităţi suplimentare sau încercări de a interacţiona, via comentarii, cu oricare dintre intervievaţi. În schimb, unii dintre aceştia au primit o nouă serie de CV-uri ca urmare a faptului că au spus că nu experienţa e cea mai importantă.

Atât ştiţi, atât aţi înţeles, atât puteţi?! Nu e bine! Prin urmare, o ultimă tură de răspunsuri. Poate, totuşi… :)

În fiecare zi de 28 octombrie ascult cântecul ăsta, şi îl ascult cu gândul la Darly, bunica mea care m-a învăţat că viaţa, oricât de grea, e o minune şi trebuie să ne bucurăm de ea ca atare!

Dacă ar mai fi trăit, Darly ar fi avut azi 95 de ani şi poate că eu aş mai fi învăţat una-alta despre viaţa în roz, despre cum poţi să trăieşti frumos, cu bucurie, cu mirare, cu încântare. Fiindcă viaţa n-a fost blândă cu ea, dar a ştiut mereu să găsească un motiv să zâmbească, oricât de rea ar fi fost realitatea.

Iar cerul minunat de azi a fost ca să-mi aducă mie aminte de lecţiile ei de fericire. Ca să ştiţi!

Îmi lipseşte mult de tot optimismul ei, poveştile ei vesele, tonusul, acel, “lasă, că o să fie bine” care, cumva, reuşea să fie convingător. E mai mult decât dor.

Ieri, o captură de ecran cu replica Starbucks Promenada dată unui client, pe pagina cafenelei, devenea “vedetă” pe Facebook, cu multe shares şi comentarii. Fiindcă era un aşa nu:

Problema nu e doar una de gestionare lipsită de profesionalism a unui brand în Social Media ci şi faptul că, iniţial, un client se plânge de felul în care a fost tratat. Dar, prin prisma propriei experienţe, să zicem că ăsta e un caz izolat şi să revenim la gestionarea relaţiei cu clienţii via Social Media.

Starbucks nu are o pagină oficială în România, însă, oricum ar fi, reacţiile nu au întârziat să apară, şi n-au fost chiar dintre cele pozitive. Aşa cum era firesc, de altfel.

Când am fost în vizită la Parlamentul European, în Strasbourg, am cerut o întâlnire cu cineva de la Women’s Rights and Gender Equality ca să mă lămuresc ce fac oamenii ăia acolo şi de ce e nevoie de nişte legi şi reglementări care să întărească egalitatea de gen. M-am întâlnit cu secretarul comisiei şi dintr-o discuţie la trei ţigări, afară, printre bicicletele cu care vin parlamentarii la serviciu, m-a lămurit că suntem o specie de misogini. Atât prin mentalitate cât şi prin interese economice.

După cum se vede, de altfel, şi la o simplă căutare pe Google: