Un copil de patru ani a murit muşcat de maidanezi în frumosul şi europeanul oraş Bucureşti. Mă gândesc la mama aia, săraca, cât de rău i-o fi acum, cu un copil mort şi unul în spital. Probabil nu-i e gândul la asta acum, dar cred c-ar lua o puşcă şi-ar face praf toţi câinii întâlniţi pe drum.

Am fost o singură dată la un adăpost de câini, prima şi ultima, că mi-a fost prea milă de animalele închise în cuşti. Aia clar nu e o soluţie. Şi chiar dacă, principial, nu sunt pentru eutanasiere (un termen cam bland pentru ucidere, că aia e, chiar dacă le dăm o bombonică otrăvitoare şi nu o bâtă în cap), cred că problema a devenit atât de acută şi atât de scăpată de sub orice control încât, din păcate, asta pare să fie ultima soluţie. Oricum, se pare că maidanezii se înmulţesc mai repede decât pot fi sterilizaţi.

maidanez de prin vamă

Mă întreb, însă, ce naiba au păzit, atâţia ani, toate ONG-urile cuţu-cuţeşti, ce s-a îmbunătăţit, concret, ca urmare a activităţii lor? Că ceva bănuţi au fost cheltuiţi.

Nu în ultimul rând, cum să pierzi un copil de patru ani în parc? Că nu e struţ s-o ia la fugă şi să nu-l poţi prinde, nu? Adică, nu ştiu, că n-am fugărit niciodată un copil de patru ani, da’ cred că nu fuge ca un ghepard, totuşi, nu?! Câinele nu ştie care-i treaba, el n-are minte să judece să nu e frumos să muşte dacă i se pare că e atacat, dar bunica aia ar fi trebuit să ştie să-şi supravegheze mai bine nepoţii.

Update via Adevărul

Câteva zile lipsesc şi eu şi social media trepidează cu scandaluri! Nici nu plecasem bine la mare, c-a apărut discuţia despre The Wall şi problema bloggerilor care primesc invitaţii şi scriu că n-a fost bine sau nu scriu deloc şi de ce sponsorul le-a dat unora invitaţii şi, presupun, deşi n-am văzut să se spună asta explicit, altora nu.

De data asta prima zi de toamnă m-a prins la malul mării, aşa cum mi-am dorit şi propus. Am plecat dupa The Wall (minunată lucrătură, apropo!) şi am petrecut patru zile speciale, liniştite, la malul mării.

Dar pentru că nu e toamnă dacă nu cântă Igor, să ascultăm, tradiţional.
Imediat după sunetul valurilor.

Încă am marea în suflet şi pe piele, deja mi-e dor de ea, chiar dacă abia am ajuns acasă.
Dar mă bucur că a venit toamna. Şi, da, cred că eşti în septembriele meu.

Primul meu blog, acu’ şapte ani, a fost aşa, de test. Să văd şi eu cum e, că nu ştiam. Mi-a plăcut, mi-am făcut prieteni, mutaţi din online în offline. Dar nu se compară cu ce mi-a adus printrerânduri, atâtea experienţe minunate şi prieteni prin toată ţara.  Şi oaresce avantaje, de ce să mint? Doar că alea, deşi cuantificabile, nu se compară, ca valoare, cu oamenii pe care am ajuns să-i cunosc şi bucuriile pe care unii dintre ei mi le fac.

Camelia deschise larg uşile sifonierului, întrebându-se, mai mult decât de obicei, ce haine să aleagă. Spectacolul avea să fie pus în scenă destul de curând şi avea emoţii, în ciuda faptului că Otilia, prietena ei, o asigurase că scenariul şi regia sunt perfecte!

– O să iasă bine, o să vezi!

În definitiv, nu avea nimic de pierdut, nu? Era preocupată, însă, că ultima şansă se juca, la propriu. Un rol, o interpretare, un monolog construit din replici şi gesturi convingătoare, destinat unui unic spectator. Încă mai avea timp să dea înapoi, dar nu avea energia necesară de a-i rezista Otiliei. Prietena ei putea fi extrem de convingătoare şi, pe deasupra, trebuia să admită asta, argumentele ei păreau valide.

… îţi este atât de dor de mare încât, la duş, ţi se pare că ţi se scurge nisipul de pe picioare şi că pielea îţi miroase a alge. Că o adiere blândă are miros sărat şi orice cântec merge bine acompaniat de valuri.

Momentul ăla în vrei să dansezi desculţ până exorcizezi toţi demonii urbani, apoi să faci baie în mare noaptea şi să fie fosforescentă. Şi pe urmă să dansezi din nou.

A! Şi ţi se pare că auzi pescăruşi!

Categoria dor din ăla.

Când am fost contactată de Purina ONE pentru a mi se propune Provocarea de 3 săptămâni pentru Domnul Sony, am ezitat un pic, fiindcă pramatia blondă are reacţii alergice urâte la diverse boabe, iar eu n-aş fi putut, chiar dacă nu mâncarea ci pisica mea e defectă, să recomand ceva la care el a avut o reacţie alergică. Aşa mi se pare mie corect.

L-am pândit cu atenţie în primele zile, înainte să scriu, şi totul a fost ok. În primele două săptămâni după ce Domnul Sony a trecut pe Purina ONE, adică o pungă de Sensitive şi ceva SterilCat mai târziu, m-am liniştit: în ciuda sensibilităţii la mâncare a divului casei, boabele noi nu i-au provocat reacţii alergice. Ba, mai mult, îi şi plac, ceea ce nu se putea spune despre cele din dieta hipoalergenică de până acum. Le mânca pentru că altceva nu primea, dar nu-i plăceau – diferenţa de apetit e evidentă.

Când a fost nebunia aia cu englezii care nu ne mai vor – de parcă până la momentul ăla ne-ar fi vrut! – am luat cu toţii foc şi, din focul ăsta, unii mai cu foc au zămislit o campanie cu titlul din titlu. Una care nu m-a sedus fundamental, însă: multe dintre lucrurile pentru care ei, englezii, ar fi trebuit să vină over, erau exagerate, iar partenerul campaniei a fost Gândul, care s-a tabloidizat peste măsură!

Şi, în definitiv, de ce să vină?! Ia să stea la ei acasă, mai bine, să tricoteze covoare roşii pentru invadatorii români care vin din patria berii ieftine cu femei mai frumoase decât Kate şi sor’sa!

La festivaluri, cele mai multe la care am participat eu, ca jurnalist, PR sau blogger, se întâmplă o bulă. Sau cel puţin aşa i-a zis Cristi Hordilă anul ăsta ideii de împreună în aceeaşi poveste, în aceeaşi atmosferă. Nu mă gândisem să denumesc cumva sentimentul de apartenenţă la gaşca formată în cadrul unui festival, dar cred că bulă e un cuvânt foarte bun. Şi, în acelaşi timp, un deziderat pentru orice organizator de asemenea evenimente.

Căci nimic nu e mai răcoritor decât un spectacol bun, de oricare ar fi el, dar în cazul de faţă, spectacol de teatru, şi nu doar unul, ci 28, reunite frumos sub semnul lui UnderCloud, festivalul independent de… orice! Căci cum-necum, UnderCloud şi-a continuat călătoria prin şi cu producţii independente de teatru independent, ajungând, iată, la ediţia cu numărul şase!

În 2013, UnderCloud se întâmplă la Muzeul Ţăranului Român, cu intrare pe Monetăriei, lângă Piaţa Victoriei – în caz că nu ştiţi, şi găzduieşte multe spectacole faine, alese pe sprânceană, practic cele mai bune producţii independente din stagiunea 2013!