pr intre randuri

Author: ruxandra

  • Jurnal de festival: Plai 2013. Ziua zero

    Nu cred că mai știu să spun care e primul eveniment în organizare căruia am fost implicată, cel mai posibil a fost vreo serbare școlară pregătită pentru 8 martie, știți modelul, “E ziua ta, mămico, în dar ți-am adus inimaaaaa”. Nici măcar n-aș putea spune că atunci a început să-mi placă să fac asta. Dar îmi place!

    E ceva legat de toată bucătăria unui eveniment care nu se compară cu nici un alt soi de experiență, o energie bună care vine de la oamenii implicați. Ei se implică pentru că le place, cred în eveniment, artiști, public, loc în comunitate, sunt sumedenie de motive! și datorită acestei implicări apare o energie care nu are asemănare: faptul că munca ta, oricât de mare sau mică, e importantă.

    (more…)

  • Studenţeşte, la PLAI

    Mă aşteaptă un sfârşit de săptămână vesel şi muzical, dar şi inspiraţional, sper eu. Cu alte cuvinte, mă duc pe-un picior de Plai, festivalul Plai, care se întâmplă la Timişoara între 13 şi 15 septembrie, cu muzicieni de soi, adică Baba Zula, Patrice, ZAZ şi alţii, da’ tot foarte mişto.

    (more…)

  • Momentul ăla în care… (III)

    Te zbaţi să scapi de ceea ce te frământă, de gânduri rebele, de zâmbete rele, să bagi raţiunea la înaintare, ca şi cum raţiunea* asta ar fi neapărat ceva bun în orice context şi te apără. Chiar şi de what if-uri.

    Când tu, de fapt, ştii…

    Şi aveţi meciuri vechi.
    *  dar măcar e safe.

  • Cei mai bunuţi!

    Sunt două atitudini care mă fac să iau foc, atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrez: Nu e treaba mea! şi Lasă, mă, că merge şi-aşa! Şi dacă la prima rezolvi pur şi simplu delegând, fără prea multe discuţii suplimentare, a doua ţine de mentalitate.

    Mă scoate din sărite acest merge, lucrul făcut de mântuială, cârpeala. Să ţină, să vină banul, să fie suficient. Dacă clientul e mulţumit, e ok, oricum ar fi, ce dacă noi ştim că se poate mai mult, mai bine?  E genul de atitudine care nu iese din zona de confort, cuminte, mică, uneori aproape meschină. Călduţ, aşa. Comod. Bleah! (more…)

  • Un interviu de stă mâţa în coadă!

    Bună! Sunt eu, Domnul Sony, motanul!
    Am deja câteva articole guestpostate aici, printre rânduri, unele s-au bucurat de un relativ succes, aşa că am prins curaj şi am realizat un interviu în premieră, o discuţie extrem de drăguţă cu exponentul unei noi specii, una descoperită recent de o agenţie de comunicare din România!!!

    Este vorba de suriCATul de birou, un pisic accesoriu, dar nu precum găina Iuliei Albu, că ăsta micu’ e deştept şi nu s-ar face nimeni de râs cu el, şi mai şi vorbeşte, după cum o să citiţi voi mai jos! Şi, pe deasupra, nici nu e câine!

    (more…)

  • Mergeţi la Alegria şi daţi în mintea copiilor! :)

    Nu e nevoie de operaţii dureroase şi costisitoare ca să ştergi mulţi ani din calendarul personal. Tot ce-ţi trebuie e un spectacol perfect în care muzica, elementele acrobatice, culoarea, umorul şi un praf magic de nostagie se îmbină perfect. Aşa a fost Alegria şi, pentru două ceasuri şi-un pic, am redevenit copil, cu oooo-uri şi aaaa-uri rostite cu sinceră uluire şi încântare.

    Văzusem, fireşte, spectacolul înregistrat, chiar de mai multe ori, dar nimic nu se compară cu doza de bucurie pe care ţi-o oferă reprezentaţia live, când chiui alături de ceilalţi copii din sală, strigi Up!, că aşa spune clovnul mov, şi te străduieşti să prinzi o fărâmă de confetti din furtuna care l-a surprins pe Tristulică – aşa l-am botezat pe clovnul gri. Celălalt, al treilea, a primit numele de Portocală – şi ei au fost preferaţii mei, fiindcă, nu ştiu de ce, dar nu mă aşteptam ca poantele unor clovni, fie ei şi de la Cirque du Soleil, să mă facă să râd cu poftă.

    (more…)

  • În culisele Alegria: o metaforă a vieţii!

    Sub cupola de la Romexpo era destul de întuneric ieri după amiază, dar pe măsură ce coboram spre scena Alegria, m-am surprins emoţionată că aveam să intru, din nou, în culisele Cirque du Soleil. Undeva, la înălţime, se repetă pentru numărul de acrobaţie aeriană. Câţiva artişti sunt la 15 metri de pământ, fac prize şi salturi.

    Deodată se aude un zgomot asurzitor, ca un tunet. Unul dintre acrobaţi sărise în plasa de sub ei. Însă, pentru ca talcul de pe palmele lor să nu se aşeze pe scenă, lipită de plasă, sub ea, e un plastic imens care face zgomotul cu pricina. Ai senzaţia că se rupe cupola. “Îi doare când fac asta?”, o întreabă cineva din grupul de jurnalişti pe Vanessa, PR-ul Alegria. “Nu. Câtuşi de puţin. Şi o să vă obişnuiţi cu zgomotul în câteva minute. Cred.. “, adaugă zâmbind.

    (more…)

  • Marcel, meriţi un măcel!

    Că Mircea Sandu a oferit familiei copilului ucis de maidanezi bilete la meciul România-Ungaria e pur şi simplu un gest idiot, de om care are inteligenţa emoţională sub aceea a unui câine, fie el şi maidanez.

    Dar că viceprimarul Capitalei, Marcel Nicolaescu, glumeşte pe tema siguranţei suporterilor faţă de maidanezi, în condiţiile în care instituţia pe care o viceconduce are atribuţii în a scăpa oraşul de această problemă, mi se pare incalificabil. Şi mai e şi plătit din impozitele ăstora care trăim în Capitala europeană, deţinătoare de recorduri la cârnaţi şi (probabil ca o consecinţă directă) la maidanezi şi, iată, javre!

    (more…)

  • Mulţumim, Simona Halep!

    Poate ştiţi, Simona Halep a avut anul ăsta un parcurs excepţional, ajungând în top 20 WTA. M-am bucurat pentru victoriile ei, aşa cum mă bucur pentru victoria internaţională a oricărui român, fie că e sportiv sau inventator ori olimpic, fiindcă e bine să se audă afară şi lucruri faine despre români.

    Mă aşteptam ca orice român cu IQ suficient cât să-i permită logarea pe facebook o să se bucure şi o să se mândrească cu Simona. Că, în cazul în care o să intre pe pagina oficială a fanilor Simonei, în ciuda faptului că Simona s-a oprit în optimile US Open, o s-o felicite şi o să-i mulţumească pentru bucuriile pe care ni le-a adus până acum.

    Dar am greşit, aparent, fiindcă iată ce mesaj a apărut pe pagina Simona Halep Official Fanpage:

    (more…)

  • O chestiune medicală şi una umană

    Am citit la Vlad despre cazul cu Arşinel şi rinichiul, apoi am ajuns să citesc o scrisoare deschisă în care actorul este, practic, acuzat că a acceptat un trasplant necesar de rinichi după numai trei zile de spitalizare. Şi că asta e imoral, fiindcă erau pe listele de aşteptare mulţi oameni care ar fi avut o prioritate medicală mai mare pentru transplant.

    Nu pot să judec gravitatea cazului lui Arşinel sau urgenţa transplantului în cazul său, nu-s medic, nu ştiu riscurile pentru unii şi alţii, dar mi se pare un pic exagerat să acuzi un om că a ales să primească un rinichi ca să-şi salveze viaţa, chiar şi în dauna altora.

    Kidney dish
    Îmi pare rău dacă sună prea egoist ce zic, dar aşa, de curiozitate, câţi dintre voi ar fi zis pas, “nu, lăsaţi, că eu pot să mor, să meargă rinichiul la altul”?

    Nu zic că nu e rău că s-a sărit peste rând, dacă aşa s-a întâmplat, sau că eu n-aş fi furioasă dacă copilul meu ar fi fost sărit în felul ăsta, condamnat la dializă ori chiar mai rău. Indiferent cine e persoana salvată, nu cred că viaţa unora e mai importantă decât a altora, iar pacienţii ar trebui să fie trataţi în mod egal de sistem. Totuşi, nu sunt atât de ipocrită încât să nu admit că, dacă asta făcea diferenţa între viaţă şi moarte pentru mine (sau pentru cineva drag mie), şi eu aş fi acceptat rinichiul ăla. Chiar şi peste rând.


Notice: ob_end_flush(): Failed to send buffer of zlib output compression (0) in /home/printrer/public_html/wp-includes/functions.php on line 5471