În ciuda faptului că în baia mea cu greu se mai găsește loc să arunci un ac de creme și loțiuni și măști și alte secrete bine păstrate în cutii mai mici sau mai mari, n-aș zice că sunt obsedată de bunăstarea tenului personal. Sigur, obrazul mă străduiesc să-l țin subțire, și la propriu și la figurat. Mai o mască, mai o cremă, un tonic, să fie primite! Dar mi se întâmplă să treacă săptămâna fără astfel de tratații, iar acum, că am o singură mână la… îndemână, operațiunile de curățat tenul devin chiar un pic frustrante! Cu atât mai mult cu cât am stat mai mult ca niciodată în casă!

Acu’ vreo săptămână mi-am amintit că tot nu găsesc o anumită ojă de la Farmec prin magazine, așa c-am zis să intru pe site si să mi-o comand. Asta:

Nu e ca și cum n-aș avea vreo zece tonuri de roșu și roz inchis de la Farmec deja. Dar n-o aveam pe asta, na!, iar damblalele (cel puțin cele de acest tip) nu se chestionează ci se execută! Așa că zis și făcut!, am intrat pe site să-mi completez colecția fiindcă știam – de la comenzile anterioare – că e foarte simplu. Și când colo…

Rick Owens, un designer american care arata cam ca varianta subnutrită a profesorului Plesneală din seria Harry Potter, a trimis pe podiumul parizian al modei nește domni la fel de subnutriți ca el și, bonus!, cu vedere la cele… atârnânde. Rezultat? Șoc și groază și o turmă de miștouri.

E greu după Sărbători. Revenirea la programul normal de somn și la cel de birou sunt complicate. Eu încă nu pot adormi înainte de ora 2 trecute, ceea ce înseamnă că nici cu trezitul matinal nu stau prea grozav. Și peste toate astea, plus că în ianuarie, zic unii, e Blue Monday, adică cea mai tristă zi din an, trebuie desfăcut și, dacă e natural, aruncat bradul de Crăciun.

Eu am avut în ghiveci, un brad mic și care trebuie să mai stea o vreme la mine în balcon până poate fi replantat la moșie că, deh, e cam înghețat pământul și complicat cu sapa, așa că anul ăsta n-am a face cu acțiunea dezolantă a bradului uscat aruncat în spatele blocului. Dar nu e musai să fie așa!

Probabil că ați apucat să vedeți filmul (scurt, are șapte minute) făcut de Karl Lagerfeld pentru a anunța show-ul Metiers d’Art pe care Chanel îl organizează de câțiva ani pentru a-și celebra, în acest fel, colaboratorii, acei artizani. creatorii de accesorii, fără de care ținutele casei ar fi mult mai puțin strălucitoare. A apărut (filmul) acum câteva zile, dar am vrut să aștept înainte să-l public pe blog, ca să pun și câteva imagini din defilarea care a avut loc la Salzburg, în opulentul Schloss Leopoldskron, palat și monument național, transformat acum în hotel, construit în 1739. O parte din domeniu apare și în nemuritorul Sound of Music.

Dar, pentru a intra în povestea propusă de Chanel, să urmărim întâi isprava cinematografică, una care îi are ca protagoniști pe Pharell Williams împreună cu Cara Delevigne, dar și pe Geraldine Chaplin, și se numește Reincarnation – o să vedeți imediat de ce.

După ce că e destul de greu să faci surprize plăcute altora, când vine vorba să ne facem nouă o surpriză, că merităm și noi, ce!, devine aproape imposibil. Firește, dacă excluzi cazurile în care găsești bani uitați în haina de iarnă sau pitiți prin paginile vreunei cărți. Dar altfel e complicat!
Există, totuși, variantele în care îți faci un cadou, o cutie cu produse cosmetice, special alese pentru tine de experți, pe baza preferințelor tale. Știi că o să fie produse de calitate și pe placul tău, știi și câte, dar nu știi exact care vor fi acelea.

Nu știu cine a zis că-s lenți clujenii, dar pare-mi-se că nu s-a întâlnit cu cei de la Farmec! Păi acolo se lansează câteva produse noi în fiecare lună, într-un ritm demn de invidiat! Cercetare, testare, ambalaje, producție, comunicare –  fiecare produs trece prin etapele astea în drumul spre noi și pentru noi, și puțin nu e!

N-aș avea cum să le utilizez pe toate, mai ales că unul dintre produsele mele favorite, la care nu știu când și de ce aș renunța (dar asta e și o provocare pentru compania din Cluj, să scoată altceva care să mă convingă, muhaha!) – mă refer la crema asta – e dintr-o gamă lansată acum vreo câțiva ani, dar fiecare nou produs are motive să mă seducă! Ei, poftim dilemă!

Acum vreo zece zile, convinsă de Maxine Jazz, care n-are altă treabă decât să dea jos fardurile care stau cuminți (și) pe policioara din baie (mi-a făcut praf o pastilă de blush), m-am apucat să fac niște ordine printre produsele mele de îngrijire, surprinsă cumva că erau și acolo, pe policioară, și în trusa de călătorie, prin genți, în dormitor, sub oglindă… Hm!

Așa am descoperit că am vreo cinci sau șase fonduri de ten, însă nici unul nu e dintre preferatele mele. Două le am de la Londra, cumpărate anul trecut într-o repriză frenetică de shopping, unul că era la ofertă, un altul că eram plecată la nush ce festival și cel din kitul de călătorie se termina, un altul… nici nu mai știu! La fel, vreo cinci mascara, dintre care două erau uscate. O cutie de farduri de pleoape era expirată. Oricum n-o mai folosisem de cel puțin un an.

Am fost destul de băiețoasă în copilărie. Aveam păpuși, dar preferam Optik-Cabinet și alte jucării care nu prea țineau de universul fetițelor, cum ar fi mașinuțele sau Meccano. Mă rog, alta a fost situația când venea vorba de haine (mai ales ale mamei), pantofi (mai ales ai mamei) și, mai târziu, prin liceu, farduri – exclusiv ale mamei!…

… deși tata avea o politică foarte severă referitoare la fardatul meu în perioada aia: zero fard, zero toleranță! Fix la fel, dacă asta consoleaza pe cineva acum, ca în cazul propriilor sale eleve care, dacă veneau fardate la ora de istorie, era trimise frumușel unde știu ele ca să-și îndepărteze vopeaua de pe față!

Anual, în România, aproximativ 10.000 de femei sunt diagnosticate cu cancer la sân. Scrisă, așa, negru pe alb, într-o propoziție, nu pare cine știe ce dar dacă priviți dincolo de statistici, vă puteți lesne imagina că sunt 10.000 de povești de viață și, da, și de moarte. Pentru că adesea ne pasă de job, casă, copii, prieteni, iubit, familie și de toate celelalte înainte să ne aducem aminte că nu suntem nici invincibile și nici, vai!, nemuritoare!

Să urmărim un film scurt în sensul ăsta, unul care sper să vă facă să zâmbiți nițel dar să vă și pună pe gânduri: