Zilele trecute mi-am făcut ordine în baie printre flacoane și borcane și sticle și tot felul de recipiente cu tot felul de pomezi și chestii menite să mă ajute să trișez un pic la ani. Am ajuns la concluzia că mai mult cumpăr decât folosesc – adică sunt multe începute, puține terminate. Dar tentația e maaareeeee!

De fapt, dacă chiar vreți să știți, mi s-au terminat doar vreo patru-cinci produse: crema de curățat fața fără săpun, fiindcă nu mi se pare că cei de la Farmec au scos ceva cu aceeași destinație și cu care tenul meu să se înțeleagă mai bine, CC Cream-ul, tot de la ei, ăla cu caise, datorită căruia aproape am uitat de fondul de ten, dermatograf, mascara. Și, desigur, chestiile curente, șampon, gel de duș, tratamente pentru păr.. am un coș de rafie în care le țin!

Acum câțiva ani am fost la un training intensiv de îngrijire susținut de specialiștii de la Farmec, în frunte cu minunata doamna Jofi* – al cărei fan am devenit atunci! Din discuțiile despre ce produse sunt potrivite pentru ce tipuri de piele, ten, păr, scalp, au rezultat întrebări după întrebări. De altfel, la câte bloggerițe am fost în alea trei zile la respectiva întâlnire cred că s-au adunat lejer măcar 100 de întrebări. La care doamna Jofi și echipa au răspuns cu explicații amănunțite, fără ezitare.

M-am gândit că-s norcoasă pentru că pot să aflu atâtea lucruri despre cum să-mi îngrijesc mai bine pielea sau părul de la cineva cu atâta experiență în domeniu, și nu așa, oricum, ci cu bază științifică. Între timp, însă, răspunsurile specialiștilor de la Farmec nu mai sunt doar pentru cei mai norocoși ci pentru toată lumea.

Oare există pe lumea asta doamne și domnișoare care se trezesc dimineața și părul lor e disciplinat și mătăsos de parcă fix atunci ar fi ieșit pe ușa coaforului? Ca-n filme, așa, în cadrele alea în care Ea doarme cu un zâmbet fericit pe mutră, iar părul e milimetric aranjat pe pernă, ca un halou strălucitor? E, dacă există, le invidiez rău pentru că trec liniștite prin viața lor care are numai ???good hair days???!

În afară de cazul în care l-am întins în ziua respectivă și seara, înainte de culcare, îl prind în vârful capului, părul meu nu stă nicicum dimineața. Uneori nici la prânz, ba chiar nici seara!

Cred că e prima dată în mulți ani când nu mă bucur că se termină vara, probabil pentru că pe asta chiar am simțit-o foarte puțin ca fiind anotimpul… vacanței! Nu mi-e dor de lumina blândă de toamnă, de serile parfumate cu miros dulce-amărui de must și nuci verzi și încă visez la câteva zile petrecute la malul mării, departe de lumea dezlănțuită.
M-am uitat acum pe prognozele meteo și se pare că vom avea un septembrie cald și calm, cu temperaturi de plajă, fără cine știe ce ploi, și mă gândesc că, poate, reușeșc să mai fur măcar câteva zile. Însă la cum se vede agenda pentru luna asta, șansele sunt mici.

Dincolo de toate apelativele pe care orice femeie le aude când trece pe lângă un grup de lucrători (ăia de la borduri și drumuri sunt cei mai răi, parcă) sau când trece pe lângă mai mulți bărbați, sau când trece pur și simplu, am fost agresată fizic o singură dată de un bărbat. Și am ripostat!

Eu am avut noroc, dacă pot spune așa, agresorul s-a împiedicat după reacția mea și și-a luat niște plase cu mere în cap (veneam de la piață), dar problema, dincolo de agresiunea propriu-zisă, a fost că cei care se opriseră să asiste, n-au mișcat un deget. În loc să intervină cumva, stăteau pe margine și se uitau la ???spectacol???. Asta m-a înfuriat aproape la fel de tare ca agresiunea în sine.

Mai și iunie sunt, pentru mine, unele dintre cele mai ocupate luni din an, poate chiar cele mai. Prin urmare, nu mai am vreme să mă pun la curent cu ultimele noutăți din domenii care – vai! – sunt lipsite, vremelnic, de steluța roșie care le stabilește prioritatea în fața altora.
Așa se face că, deși îl am și îl folosesc de vreo două săptămâni, noul deodorant de la Farmec a intrat direct în rutina zilnică de îngrijire, fără să am vreme să mă pun la curent cu informațiile despre beneficiile lui… altele decât cele pe care pielea mea, mai sensibilă decât mine, le-a înregistrat.

Nu i-am înțeles prea bine niciodată pe cei care au o problemă cu despărțirile. Dacă ai dat cândva doi bani pe celălalt, și între timp nu ți-a călcat cățelul cu mașina, o să-ți fie destul de clar că îi datorezi o discuție față în față, civilizată, calmă, în care să-i explici ce simți și că nu-ți mai e bine în relația cu pricina.

Asta nu înseamnă, totuși, că sunt oameni care n-au curajul despărțirilor. Pentru ei, niște tipi (sau tipe, en fin, nu se știe) din Australia, au pus la punct o ofertă de despărțiri.

Fac parte din categoria celor care preferă să fotografieze infinit mai mult decât să fie fotografiați. Nu știu să pozez, nu mă amuză chestia asta, iar cele mai multe fotografii cu mine care mi se par acceptabile sunt făcute fără ca eu să știu. Îmi place, în schimb, să fac poze!

Prin urmare, moda selfie nu m-a prins prea tare… deși am observat, totuși, că din ce-și face omul cu mâna lui ar putea rezulta o poză mai reușită decât a altora. Mă rog, sunt si modestă! Argumentul suprem, însă, e că poți să-ți faci câte selfie-uri din astea vrei tu si să alegi sau să nu alegi nici măcar una, iar restul imaginilor caraghioase cu tine să fie șterse din memoria telefonului ca și cum n-ar fi existat niciodată!

Fără să fiu vreo pasionată de decorațiuni interioare ci mai degrabă comodă și preocupată de confortul în propria casă, răsfoiesc uneori pagini virtuale cu idei de aranjat spațiile nu prea întinse din casele oamenilor. Apartamentul meu are două camere dar, cumva, în timp, a devenit neîncăpător, mai ales din pricini de haine, cărți, pantofi și încăpățânarea mea de a păstra biblioteca desenată de mine. E drăguță, dar complet nepractică, așa că a trebuit să pun rafturi suplimentare pentru cărți în altă parte!

Prin urmare, prea multe schimbări nu am a face: oricât de bine aș încerca să organizez lucrurile pe aici și oricât aș arunca din ele din când în când (vine acuma o tură serioasă de golit casa, ca în weekend mi-am propus program administrativ), spațiul e tot cât e!

Totuși, există un loc în casă unde pot să mă joc cât de cât (deși nici acolo prea mult): balconul.

Oricât am crește noi și oricât ar îmbătrâni – de-acum – ei, tații de fete sunt doar niște băieți mari învârtiți pe degete de niște fetițe mici.

Așa am eu impresia uneori, că, orice-aș face, tata o să mă vadă mereu ca pe zgâria aia mititică, așezată la catedra lui peste o pernă și peste geanta lui diplomat, ca să mă văd și să pot vedea, și care, în liniștea inerentă unei lecții de istorie predată de el (adică deplină, că era un prof sever), a zis, cu voce subțirică: Tataaa, desenează și mie o pasică!