Prima mea întâlnire cu teatrul a fost un spectacol cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici la “Ion Creangă”, teatrul de copii din Piaţa Amzei. Ne-au dus cu grădiniţa, soimi mândri, doi câte doi, cinci lei biletul. Ştiam povestea, normal, aşa că am simţit nevoia s-o avertizez pe Albă ca Zăpada despre răutatea maşterei la faza cu mărul. Singura circumstanţă atentuantă pentru acest gest cvasihuliganic e că n-am fost singurul copil care a strigat ceva de genul Nu mâncaaaa măăăăr că mooooori! 

Adică, pe bune, dacă ai şansa s-o salvezi pe Albă ca Zăpada nu stai prea mult pe gânduri!

Ieri citeam la Mihnea Măruţă un articol în care se vorbea – foarte corect, de altfel – despre starea presei şi în care propunea o dezbatere a celor implicaţi în industrie: patronat, management, jurnalişti, în speranţa că se pot lua nişte decizii comune şi de bun simţ iar presa ar putea fi relansată cu ceva deontologie la bază. Azi, Liviu Alexa scrie de ce nu crede în această soluţie, cu argumente care sunt, de asemenea, corecte.

Nici eu nu cred că există soluţii: ţara te vrea prost, iar trusturile mari de presă prea au afilieri politice ca să nu fie evidentă ecuaţia.

E bine că se întâmplă Premiile Gopo – felicitări, organizatorilor! – că are şi cinematografia noastră o gală, fiindcă merită! Facem performanţă în domeniul ăsta aşa că măcar odată pe an să le aşternem covor roşu tuturor celor responsabili de acastă performanţă şi să îi aplaudăm!

Anul ăsta nu m-am mai dus la Gală, aşa că  pot să public mai repede premiile şi premianţii, după cum urmează:

Îmi place mult când brandurile autohtone caută să descopere, să prezinte şi să sprijine valorile româneşti. E un semn de firească normalitate într-o perioadă în care suntem puşi mai degrabă pe importat idei, valori şi sensuri fiindcă e mai comod să folosim unele testate deja.

Totuşi, sunt şi companii autohtone care au ales altfel: Farmec este una dintre ele iar ăsta e doar unul dintre motivele pentru care apreciez echipa de la Cluj!

În mai 2012, când viaţa mi-a servit o lecţie cu gust de pelin, în urma căreia, ce ironie!, trebuia să învăţ a zâmbi printre lacrimi şi să nu întreb De ce?, mi-am spus că nu mă mai implic în campanii umanitare, că o să mă limitez să ajut când şi cât pot şi atât.

Fac o excepţie acum, şi nu mă întrebaţi nici voi De ce?, aşa cum nici eu nu am întrebat, cu toate că mi-aş fi dorit să înţeleg mecanismele sorţii care îi strânge în braţe pe unii, iar pe alţii îi îmbrânceşte. Singurul răspuns, cred, este unul de sorginte cvasi egoistă: am nevoie, din când în când, să-mi alimentez încrederea în oameni şi omenie, am nevoie de asta ca să pot continua să cred în mai bine şi în “au trăit fericiţi”.

Mi-e tare drag de oamenii care au curaj să-şi transforme pasiunea în business, în aşa fel încât să muncească fericiţi iar satisfacţia să fie munca în sine, bine făcută, nu neapărat beneficiile de ordin material. Nu ştiu prea mulţi astfel de oameni dar pot să vă spun că Dhaniel Nora e unul dintre ei.

L-am cunoscut la FITS, acum doi sau trei ani, ca pasionat de teatru şi unul dintre cei care vedeau cele mai multe spectacole în Festival dar nu ştiam că e atât de pasionat şi de flori. Ce-i drept, aşa, la o cafea pe pietonala sibiană, dacă mi-ar fi zis că îi e atât de drag de flori, aş fi crezut că exagerează. Dar ieri, în Bucureşti, m-a convins!

Mă fascinează zâmbetul şi efectele sale benefice asupra noastră şi asupra celorlalţi. E un gest simplu şi totuşi ne găsim mult prea rar motivaţii pentru a-l face, fără să ne dăm seama că atunci când zâmbim lucrurile chiar devin mai bune. Vă uitaţi la oameni, pe stradă ori în metrou? Rar îi vezi zâmbind, cel mai adesea sunt încruntaţi, preocupaţi, stresaţi. Dacă îţi zâmbeşte cineva, însă, o să faci şi tu la fel, e ca la căscat, se ia! :)

Iar ăsta e doar unul dintre beneficiile zâmbetului, lista e (mai) lungă!

by Domnul Sony

Ieri seară ea a fost să vadă filmul Domestic şi, pentru că e cu animale, am rugat-o frumos să mă lase să scriu eu despre acest film. M-a lăsat. Deci acum o să citiţi o recenzie scrisă de un motan cultural. Şi, că veni vorba, orice greşeli fac, sunt intenţionate, na!

Dieta iubitoarelor de ciocolată este o carte despre nişte prietene bune care, ta daaaa!, iubesc ciocolata. Am luat cartea asta de la All fiindcă oricum voiam să scriu ceva în campania vALLuntar, dar şi pentru că încerc să pricep şi eu cum vine cu iubirea de ciocolată pentru că, la o adică, dacă o asemenea dietă ar exista în realitate, eu n-aş avea avea cum să mă bucur de ea!

(de fapt, poate că ar fi bine să încep o asemenea dietă: practic, n-aş mânca nimic!)

Am văzut filmul “Condamnat la viaţă” săptămâna trecută şi probabil n-aş fi scris despre el fiindcă nu mi s-a părut că merită o recomandare dar nici nu e atât de rău încât să vă avertizez să nu vă duceţi. Ce-i drept, nu mi-a plăcut nici felul în care e făcut sau promovat şi, nu în ultimul rând, nu mi-a plăcut finalul mult discutat şi disputat.

Filmul e făcut după nuvela lui Titus Popovici, Moartea lui Ipu, şi un remake – mai slab, dacă mă întrebaţi pe mine – după “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, filmul lui Sergiu Nicolaescu după aceeaşi nuvelă, în care Amza Pellea e Ipu – şi ce Ipu!