July 1

Când viaţa şi fericirea te secţionează

Aseară am fost la teatru. Bulandra, sala Izvor, spectacolul “Îngropaţi-mă pe după plintă”. Fusesem avertizată că e un spectacol puternic, că o să plâng, râuri de lacrimi, o pădure de serveţele. N-am plâns. M-am înduioşat, m-am înfuriat peste măsură, dar nici măcar o lacrimă nu s-a scurs pe obraz.

Spectacolul este, fără îndoială, puternic, şi unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut, prin puterea textului, a unei foarte foarte bune scenografii şi regie de lumini şi, cel mai mult, prin jocul excepţional al doamnei Mihuţ şi al lui Marian Râlea, cel care interpretează o dedublare mai mult decât un (dublu) rol: este Saşa care îl joacă pe Saşa cel de 8-9 ani.

Unu, doi, unu, doi… numele meu este Saşa Saveliev. Sunt elev în clasa a doua şi locuiesc cu Bunica… Şi cu Bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. De atunci atârn ca un crucioi de gâtul Bunicii. Şi asta se întâmplă de la patru ani.

Am urât-o pe Bunică, am urât-o cu pasiune, chiar, fiindcă eu însămi am fost obiectul unei iubiri ce trece peste limitele sentimentului frumos şi se duce în obsesie, în posesivitate, în a cere celor din jur să facă pentru tine mai mult dacât faci tu însuţi, cu titlul de “trebuie să primesc pentru că iubesc”. Trebuie şi iubirea nu au nici o legătură. Niciodată.

(îmi dau seama acum că, pe măsură ce scriu, mă încarc cu stările pe care, încordată fiind aseară (din alte motive), am refuzat să le las să mă cotropească)

Am înţeles-o pe Mamă, incapabilă să ţină piept Bunicii, împărţită între iubirea de femeie, cea maternă şi cea filială, egoistă şi ea, sacrificându-şi copilul pentru a-şi salva propria imagine despre sine…Din perspectiva asta, pentru mine Bunicul şi Tolea, au doar rolul de a creiona încă şi mai bine personajele Mama şi Bunica, pentru ca acestea două să explice desăvârşit personajului Saşa, cel împărţit între Viaţa reală şi Fericirea rară.

Restul e istorie. Istorie foarte personală a fiecăruia: toţi avem nişte demoni prin dulap. Vă recomand insistent spectacolul, ca exerciţiu de exorcizare. Doare, da. Însă, uneori, e necesar.

În fine, de aseară, ascult asta pe repet. Nu e întâmplător şi are legătură cu tot ce am scris mai sus… printre rânduri.


Tags: , , , , , ,
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 01/07/2011 by ruxandra in category "de suflet", "Din casă", "Teatru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *