Clujul, brandurile şi ziua de ieri m-au ţinut departe de Pina şi am reuşit să văd filmul abia în seara asta, cu o nerăbdare ce nu-mi este caracteristică. Presimţeam, pasămite, emoţii.

Deşi iniţial plănuisem să merg cu o prietenă, până la urma am fost singură şi, cumva, mă bucur că a ieşit aşa. Cu floricelele – plăcerea mea vinovată când merg la film – şi cu apa plată, hai în sală. Am fost un pic dezamăgită că e în germană, aş fi preferat să mă uit şi să ascult, fără să trebuiască să şi citesc, dar e ok, chiar şi aşa, pentru că nu se vorbeşte prea mult. Se dansează dar, de fapt, dansul ăsta e, cum să spun?, cuvântul în sine, ceea ce evocă, e departe de ceea ce a fost pe ecran şi aş da orice să văd live unul din spectacole.

Nu. De fapt, aş da orice să le văd pe toate, inclusiv momentele filmate în altă parte decât într-o sală!

Am în minte cel puţin trei drafturi pentru Pina că mi se înghesuie cuvinte şi senzaţii în minte, exploziv, breathtaking ar putea fi o descriere şi nu ştiu dacă să povestesc ce am simţit eu sau cum e filmul. Că filmul e dans, cum spuneam, dar e mult mai mult de-atât. Deci nu ştiu ce-o să iasă din textul ăsta dar am decis deja că nu modific nimic!

Pina a inventat ceaa ce numim astăzi teatru-dans. Tot ce am văzut la Sibiu (mai puţin spectacolul lui Claire Cunnigham) şi Noche Bach de săptămâna trecută au ceva din geniul şi firescul acestei creatoare de expresie prin mişcare. De altfel, Gigi Căciuleanu spune că e influenţat de Pina (au lucrat împreună) în sensul că încearcă să nu facă ce face ea. Complicat, cred, fiindcă mie ce-am văzut în seara asta mi s-a părut expresia supremă a mişcării, a dansului.

Mişcările de teatru-dans sunt repetitive, dramatice, fracturate şi totuşi au o poezie şi muzică proprie ce trec dincolo de ecran, odată cu fluturarea unei fuste ample de mătase ori prin picăturile de apă. E durere şi e bucurie în dansurile Pinei Bausch, ambele atât de profunde că nu poţi să nu le simţi chiar şi prin intermediul unui ecran (3D ajută din punctul ăsta de vedere, să nu-l vedeţi altfel!), iar filmul e magistral montat, alternând scenele din interior cu cele de exterior şi cu declaraţiile celor din trupa de dans cu care a lucrat coregrafa. Fiecare are ceva de spus, dar simţi că omagiul adus maestrei se face tot prin dans, ca o desăvârşire, ca o prelungire a vorbelor.

În fapt, Pina nu e 3D, e  mai mult: e vânt, că-l simţi, e culoare, e miros, miros de pâmânt şi de frunze de toamnă, e tactil, odată cu picăturile de apă şi şocul unei femei care alunecă din şi în braţele unui bărbat, lemn peste lemn şi piele udă peste piele udă.

La final mi-au dat lacrimile, atât sunt de puternice senzaţiile date de film. Lângă mine, pe scaunul alăturat, cutia cu floricele era aproape neatinsă. Nu ştiu când am pus-o acolo.

Sunt conştientă că unora s-ar putea să nu vă placă pentru că, de fapt, Pina nu e un film. E o poveste, una din care eşti sau nu. Totuşi, în cazul fericit în care sunteţi din povestea asta, fie că ştiţi sau nu, mergeţi să vedeţi Pina.

Eu ştiu sigur că mă duc să-l revăd, o premieră absolută în istoria mea de cinefilă.

Share: