V-aţi întrebat vreodată cum sunt lacrimile noastre? Dacă cele de bucurie sunt diferite de cele provocate de tristeţe ori de cele provocate de interacţiunea cu o ceapă sau de vânt? Ei bine, sunt. Şi ştiu asta pentru că există o fotografă care a fotografiat, cu ajutorul unui microscop, detaliile a peste o sută de lacrimi “obţinute” de la diferiţi voluntari în variate ipostaze plângăcioase. Numele ei e Rose-Lynn Fisher şi nu este la primul proiect de fotografie microscopică (aşa i-o zice?!), însă pe mine ăsta m-a fascinat.

La finele săptămânii trecute, după o perioadă de mâncat în oraş (c-am fost în deplasare şi gazda nu gătea! :p), take out sau comandat acasă (din lipsă acută de timp), am ajuns la piaţă. Ca de obicei, la Matache, care, chiar şi fără hala-i celebră, rămâne una dintre cele mai bune pieţe din oraş.

Bogăţie şi risipă de gusturi şi culori, atât de multe încât cu greu am ales doar câteva legume… aş fi făcut ca la şaorma, cu de toate, atât de frumos şi îmbietor arătau, chiar şi crude. Sau mai ales crude. Tot pentru că, înca o vreme, rămân pe lânga casa omului, mi-am propus şi o cură, cât de cât. Dacă nu de slăbire (pentru că ficatul meu e oricum prea ocupat cu nişte medicamente pe care sunt nevoită să le iau), măcar de detoxifiere. Şi cum asta presupune să gătesc mai la abur, mai fără ulei, sare şi, drept urmare, mai fără gust, am făcut ce fac ori de câte ori am vreo dilemă culinară: am sunat la mama!

Avem tot felul de măşti pe care le purtăm în funcţie de împrejurări, atât de multe încât, uneori, nici noi nu mai ştim cum suntem în realitate. Aproape că a devenit natural să ne ascundem sentimentele ca să nu fim răniţi, să ne ascundem părerile ca să nu fim judecaţi ori să zâmbim când nu avem motive, iar unii dintre noi am dus îndeletnicirea asta a disimulării la rang de artă.  Şi nu, nu mă refer la actori.

Trăim într-o junglă, pe repede înainte, ţipăm după autentic, dar consumăm aparenţe.

Am citit la Vlad despre cazul cu Arşinel şi rinichiul, apoi am ajuns să citesc o scrisoare deschisă în care actorul este, practic, acuzat că a acceptat un trasplant necesar de rinichi după numai trei zile de spitalizare. Şi că asta e imoral, fiindcă erau pe listele de aşteptare mulţi oameni care ar fi avut o prioritate medicală mai mare pentru transplant.

Nu pot să judec gravitatea cazului lui Arşinel sau urgenţa transplantului în cazul său, nu-s medic, nu ştiu riscurile pentru unii şi alţii, dar mi se pare un pic exagerat să acuzi un om că a ales să primească un rinichi ca să-şi salveze viaţa, chiar şi în dauna altora.

Îmi pare rău dacă sună prea egoist ce zic, dar aşa, de curiozitate, câţi dintre voi ar fi zis pas, “nu, lăsaţi, că eu pot să mor, să meargă rinichiul la altul”?

Nu zic că nu e rău că s-a sărit peste rând, dacă aşa s-a întâmplat, sau că eu n-aş fi furioasă dacă copilul meu ar fi fost sărit în felul ăsta, condamnat la dializă ori chiar mai rău. Indiferent cine e persoana salvată, nu cred că viaţa unora e mai importantă decât a altora, iar pacienţii ar trebui să fie trataţi în mod egal de sistem. Totuşi, nu sunt atât de ipocrită încât să nu admit că, dacă asta făcea diferenţa între viaţă şi moarte pentru mine (sau pentru cineva drag mie), şi eu aş fi acceptat rinichiul ăla. Chiar şi peste rând.

Săptămâna trecută m-am amuzat luând peste picior un domn a cărui problemă era că a fost invitat la film de domnişoara cu care îşi propusese şi, parţial, reuşise, un one night stand. Pe principiul ne cunoaştem la club, dansam, alea alea, hai să-mi vezi chitara şi, peste câteva ore, uite cafeaua, îţi chem un taxi. Numai că domnişoara a vrut la film ceva mai târziu şi, când a înţeles că un date cu domnul în cauză nu urma să devină realitate, s-a cam bosumflat.

Sigur, domnului din povestea noastră n-ar fi putut să-i pese mai puţin de supărarea domnişoarei. Pe de altă parte, însă, el zice că n-ar putea să iasă vreo treabă serioasă după o aventură de-o noapte. Am făcut mişto, da, fiindcă pe mine mă amuză prejudecăţile de genul ăsta, ca şi toate reţetele de tipul “Când sună, nu-i răspunde din prima. La SMS nici să nu te gândeşti! Şi dacă îţi dă mesaje pe FB trebuie să-l ignori”. Sau aşa ceva!

De trei ani, de când sunt freelancer, n-am mai fost în concediu. Nu că înainte de asta mi-aş fi consumat vreodată cele… nici nu ştiu exact câte sunt! 21? de zile legale. Că nu aveam când. Mereu e câte ceva de făcut, cel puţin în domeniul şi în industria în care lucram. Deci mai subţire cu concediul.

Totuşi, după ce anul trecut am fost 10 zile la Ideo Ideis, am decis că festivalul ăsta e atât de potrivit pentru încărcat bateriile încât, chiar dacă nu e vorba, nici pe departe, de un dolce far niente, şi nici măcar de mare sau de vreo piscină ori lac ori altă variantă de apă în care să te bălăceşti, Ideo va reprezenta concediul meu şi anul ăsta! Ca să nu spun că n-am avut! :))

Când vine vorba de dieta pisicească am şi exemple bune dar şi exemple rele. De pildă, Sony nu primeşte decât extrem de rar altceva decât mâncare pentru pisici. Da, ar mânca şi carne, pateu de ficat, gălbenuş de ou, peşte, cremă de vanilie şi, mai ales, pepene galben. Dar nu-i dau decât foarte rar aşa ceva, pentru că ştiu că mâncarea lui de pisici este echilibrată perfect pentru dieta şi stilul lui de viaţă: un motan de zece ani, care are alergii şi face uşor dermatită de la mâncare (drept urmare, se scarpină, săracu’, până îi dă sângele), castrat acum trei ani şi care nu iese din apartamentul nostru decât pentru o scurtă plimbare pe palier, vizite la babe şi la veterinar.

A fost odată ca niciodată un povestitor român pe care îl chema Ion Creangă. Atât de talentat încât, deşi n-avea blog, amintirile, poveştile şi povestirile sale au rămas cititite şi peste ani, mulţi ani, mai bine de un secol. Ba chiar unul dintre basmele sale, Harap-Alb, a devenit obiect de studiu pentru şcolarii din România, că poate s-o prinde ceva de ei. Ei, aş! Basmul, fie el şi cult, sau poate mai ales ăla cult, nu prinde la tineretul studios al ţării. O fi cult, da’ e la fel de cool pe cât ni s-ar părea acum Florin Piersic în colanţi! Exact!

Am fost destul de ocupată cu lucruri reale în perioada scandalului cu aflatoxină de-acum o lună însă, chiar şi aşa, tot am observat că presa a tratat subiectul cu aceeaşi dorinţa de informare, decenţă şi responsabilitate ca în cazul muşcăturilor de văduva neagră (da, sunt ironică!), iar autorităţilor le-a păsat să informeze populaţia fix cât le pasă de fiecare dată, adică mai spre deloc.

Drept urmare, populaţia a reţinut doar “produse lactate” şi “cancer” în aceeaşi frază, motiv pentru care s-a lipsit de o sursă considerabilă de calciu. Şi nu e nevoie, cred, să vă povestesc despre importanţa unui nivel optim de calciu în organism, nu?

Bag seama că a devenit cool să te declari sapiosexual, tot văd definiţia asta plimbată pe Facebook şi pe bloguri. Bănuiesc că celor care-şi aplică eticheta cu pricina li se pare foarte tare să se laude cu asta dar mie mi se pare amuzant fiindcă mă gândesc că, pentru o persoană cu un IQ mic, orice tantălău îndeplineşte condiţiile de inteligenţă superioară!

Dar iată un contraexemplu, ca să zic aşa: Angela Merkel. E deşteaptă, nu cred că se îndoieşte nimeni de asta. Şi cam câţi sapiosexuali din ăştia declaraţi sunteţi tentaţi să-i cântaţi serenade?

Aham! Deci despre ce vorbim aici?!

Sapiosexual ăsta e o chestie inventată de şi pentru cei care vor să se laude că sunt profunzi şi, la o adică, sunt nişte inteligenţi atraşi (doar) de alţi inteligenţi, pe principiul “da, mă, arată beton, dar să ştii că nu asta m-a atras în primul rând ci inteligenţa”. Da, sunt sigură că în clubul în care v-aţi cunoscut inteligenţa aia se vedea de la o poştă!