Ieri citeam la Mihnea Măruţă un articol în care se vorbea – foarte corect, de altfel – despre starea presei şi în care propunea o dezbatere a celor implicaţi în industrie: patronat, management, jurnalişti, în speranţa că se pot lua nişte decizii comune şi de bun simţ iar presa ar putea fi relansată cu ceva deontologie la bază. Azi, Liviu Alexa scrie de ce nu crede în această soluţie, cu argumente care sunt, de asemenea, corecte.

Nici eu nu cred că există soluţii: ţara te vrea prost, iar trusturile mari de presă prea au afilieri politice ca să nu fie evidentă ecuaţia.

Cel mai de încredere dicţionar al lumii – Oxford, adică – a adăugat recent pe listă sintagma friend zone, oficializând, cumva, această “aria 51” a relaţiilor. Ce m-a distrat, însă, nu a fost includerea ca atare ci definiţia:

a situation in which a platonic relationship exists between two people, one of whom has an undeclared romantic or sexual interest in the other | o situaţie în care există o relaţie platonică între doi oameni, dintre care unul are interese romantice sau sexuale nedeclarate faţă de celalalt

Anul trecut, la ultima conferinţă de presă a premierului Mihai Răzvan Ungureanu, purtătorul său de cuvânt, Dan Suciu (un om foarte ok, de altfel), vorbea despre regretele viitorului fost premier enumerând, printre altele, pe acela ca “n-a mai apucat să semneze hârtiile prin care aloca o sumă de bani Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu”.

Adică a vrut, mă-nţelegeţi, dar n-a mai apucat, mă, atât de brusc a venit schimbarea Guvernului peste el că n-a mai apucat să respecte nişte promisiuni făcute nu “ieri”, ci cu nişte săptămâni în urmă. Cultura nu e nicicând o prioritate, ci doar un regret politic. Dar nu mor caii când vor câinii. Beteag de nişte buget pe care se bazase, FITS a avut, totuşi, loc, şi a fost grozav, dar eu ştiu că, din pricina banilor doar promişi nu şi plătiţi, organizatorii au fost nevoiţi să anuleze câteva evenimente din program.

Sunt supărată! De azi, Pro s-a retras cu toate cele 11 canale de pe Dolce, iar eu sunt abonat Dolce. Şi nu, nu sunt supărată pe operator! În definitiv, diferenţa de la 4 milioane de euro, cât încasa Pro de la Dolce, până la 12 milioane, cât a pretins Pro la “renegociere”, s-ar fi scos cumva tot din buzunarul meu. Doar că în timp ce Pro negocia în numele unor acţionari, şi nu al telespectatorilor!, Romtelecom negocia în numele a 1,2 milioane de abonaţi! Care, da, nu-şi doreau să rămână fără canalele cu pricina dar, cel mai probabil, nici să plătească în plus!

Ce s-a întâmplat? S-a negociat până în ceasul al 12-lea, aproape la propriu, dar nu s-a putut ajunge la un compromis. Pro ştia doar 12 milioane, Romtelecom a oferit şase şi a sperat că Pro o să sfârşească prin a fi rezonabil, nelăsând 1,2 milioane de telespectatori cu ochii în soare.

Dragă Moş Nicolae STOP Aş fi vrut să-ţi scriu o scrisoare adevărată STOP Nu a fost vreme, dar sper să primeşti aceste rânduri la timp STOP Mărturisesc onest că nu prea am fost cuminte STOP Tu cred că ştii la ce mă refer şi nu repet, că nu e nevoie să afle şi oamenii de la oficiul poştal STOP Cuminte nu, dar am muncit STOP Mult, deci ceva-ceva tot merit! STOP Cred… STOP ăăăă … Sper! STOP Deci eu te rog să ai grijă de tata mai bine decât o face el însuşi! STOP Îl cheamă tot Nicolae şi nici el nu e prea cuminte! STOP Du-i nişte energie, vitamine, vezi tu! STOP Iar mamei ciocolată multă STOP Eu vreau doar un pic de răbdare şi un strop de inspiraţie STOP Gata! STOP

TVR Cultural s-a închis pentru că televiziunea publică n-a fost în stare să primească bani şi de la buget şi din taxă fără să mai facă şi datorii. Mari! Nu se cheltuia cine ştie ce cu TVR Cultural, dar l-au tăiat oricum, fiindcă, deh, dacă nu se cheltuie mult, nici nu se scurge mult! Şi, până la urmă, ce atâta cultură şi educaţie, tovarăşi?!

Că după aia TVR ar fi dat nişte bani, şi nu neapărat puţini, ca să se facă nush ce film al lui Sergiu Nicolaescu e, probabil, o mişcare strategică pe care n-o pricep eu în context, chiar dacă ea, mişcarea, e deşteaptă şi, desigur, complet justificată!

Habitat for Humanity e o organizaţie nonguvernamentală care face case. Asta într-o foarte scurtă definiţie. De fapt, însă, e mult mai mult.

La finele anilor ’60, Millard Fuller, un avocat american care făcuse primul lui milion la 29 de ani, s-a mutat, împreună cu soţia şi copiii, la Koinonia, o fermă din Georgia, construind locuinţe simple pentru oamenii din comunitate, cu ajutorul comunităţii. Cinci ani mai târziu, în Zair, Fuller a încercat – cu succes! – să multiplice ideea de “comunitate pentru comunitate” în construcţia de locuinţe cu un prim proiect ce a presupus ridicarea a 100 de case. De aici şi până la apariţia “Habitat for Humanity” au mai fost doar câţiva ani. Adică dacă putem face asta în State ori în Africa, de ce să n-o facem în toată lumea?! Şi au făcut-o, o organizaţie internaţională care a schimbat vieţile a peste 2,5 milioane de oameni din toată lumea!

Când am fost la Comedy Cluj, mi-am luat un răgaz de câteva ceasuri ca să (mă) rătăcesc prin Grădina Botanică. E foarte frumoasă, faină, cum ar zice clujenii, şi vă recomand să mergeţi pe-acolo când aveţi ocazia: e monument istoric, e bine întreţinută şi are vreo zece mii de plante. Iar raţa de pe minilac o să se bucure de vizită – e foarte prietenoasă!

Mereu mi-am ordonat mai uşor mintea scriind. Dacă am multe de făcut, scriu To Do list, dacă sunt supărată pe cineva, îi scriu o scrisoare (şi n-o trimit, de cele mai multe ori!), dacă am de luat o decizie împart foaia în două coloana, una Pro şi una Contra, în fine, dacă mi se răzvrătesc gândurile, scriu într-un jurnal. Mă rog, scriam, că de când cu blogul, nu mai am vreme (şi) de asta. Dar scrisul e terapeutic, mereu am susţinut asta.

Ieri dimineaţă, de la 10 (!!!), în cadrul Comedy Cluj, am văzut un film care, din motive ce-mi scapă, că nu e vreo capodoperă, m-a făcut să mă smiorcăi. Da’ aşa, enervant de rău, că aş fi vrut să mă abţin, şi cu cât încercam mai tare asta, cu atât era mai dramatică situaţia! Îmi mijise chiar şi un colţ de zâmbet autoironic, pe motiv de lipsă de şerveţele, aşa că până la urmă a rezultat un fel de râsu-plânsu’, foarte în spiritul filmului, dacă mă gândesc mai bine, că el se cheamă L’Age de raison, adică Vârsta înţelepciunii.

Într-un studiu realizat de Fundaţia Soros se arată că jumătate din adolescenţii români cred că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, în ciuda faptului că s-au născut DUPĂ ce vremurile cu pricina erau apuse şi că habar n-au cum era, de fapt, pe vremea lui Ceauşescu, altfel decât de prin filme sau de la părinţi şi bunici.

Sigur, pe vremea copilăriei comuniste cred că ne distram dacă nu mai bine, măcar mai autentic, dar de aici şi până la “era mai bine atunci” e o distanţă periculoasă pe care tinerii de azi o parcurg cu infinit mai multă dăruire decât în cazul materiei de studiu pentru Bac!

Nu am citit studiul (nu e pe site-ul Fundaţiei) dar cred că motivele acestei dubioase nostalgii sunt legate cumva de siguranţa unui job, a unei locuinţe, de siguranţa faptului că e acolo cineva care-ţi asigură o pâine şi un acoperiş. Dar ce gust are pâinea şi ce preţ are acoperişul?! Păi… să vedem!