Eu n-am permis auto, e un punct pe ordinea de… cincinal, cândva, să bifez şi treaba asta, dacă tot am făcut şcoala. Prin urmare, când e vorba de drumuri în afara oraşului, mai ales când e vorba de-o gaşcă, eu intru automat la categoria +1 în maşina (alt)cuiva. Ba chiar şi în oraş, uneori, se mai găseşte câte un prieten care să mă ia de la hypermarket cu tona de cumpărături cu tot – patria recunoscătoare! Nu de alta, dar stau destul de aproape de unul, prea aproape ca să chem un taxi să mă ducă acasă fără să fiu înjurată, dar prea departe, totuşi, ca excursia cu plase grele (de obicei se adaugă şi sacul cu nisip de litieră pentru colocatarul meu blănos şi 1-2-3 pungi cu mâncare, tot pentru el!) să fie comodă.

Probabil că de-acum, însă, prietenii mei săritori vor fi pasibili de amendă dacă mă mai ajută.

Guest post by Domnul Sony, adică eu, motanul!

Eu nu am primit nici un cadou de Mos Nicolae ăsta, fiindcă nu am ghetuţe! Nici măcar o nuia nu am primit, că poate era bună şi aia să ne jucăm un pic, poate avea o fundă de care să trag, pe care să o stric, în care să mă împachetez! Deşi, în principiu, cred că am fost destul de cuminte, pot să spun. Adică, ce năzbâţii mari poate face o pisică?! (nu e nevoie să răspundeţi la întrebarea asta!!!)

Mă rog, nu cred că trebuia să încep cu asta, dar abia am pus labele pe tastatură, şi am considerat că e potrivit să profit de acest aspect. Oricum, eu trebuie să scriu despre premiul pentru cititori, ultimul din seria de anul ăsta, adică de acum, când blogul nostru a făcut trei ani, şi zic “al nostru”, fiindcă şi eu am partea mea de trafic aici. Mai avem cadouri şi luni, marţi, miercuri, ba chiar şi joi, adică ieri.

În perioada mea aproximativ corporatistă, căram zilnic după mine o geantă suficient de mare ca să adăpostească acolo toate cele necesare pentru supravieţuirea în sălbăticie vreo câteva zile. Cel puţin aşa presupun, că n-am experimentant niciodată treaba asta… dacă nu punem la socoteală jungla specifică unui loc de muncă. Oricum, mai toate genţile mele erau mari. Şi grele. Şi, de obicei, orice căutam în ele se găsea exact în ultimul buzunar cotrobăit!

Dar într-o zi mi-am făcut curaj şi am răsturnat tot ce era în ea!

Nu pricep care e problema clienţilor care cer sfatul unui consultant (presupus specialist, că de-aia îl angajezi, nu?!) dar fie nu ţin cont de el, fie simt nevoia să-l corecteze tot timpul, după bunul lor plac. Cum ar fi comunicatele de presă în care vreun şef de companie doreşte neapărat să fie citat, şi nu doar atât, dar citatul e din ăla cu limbă de lemn, întreprinderea, colectivul, clienţii, încrederea, superlativele.

Sau Se poate să facem ceva care să fie CSR şi HR şi BTL şi cu nişte social-media şi corporate on top?!  Totul, desigur, într-o singură acţiune şi dacă se poate, să aibă şi buget de patru euro + TVA. Sau faimosul Poţi să faci logoul mai mare? din publicitate.

Cu toate că au fost ocazii în care m-am trezit dimineaţa devreme şi n-am protestat, ba chiar mi-a plăcut, nu sunt o persoană matinală. Prefer serile lungi dimineţilor pe repede înainte şi, ca în vremea şcolii, prefer să mă culc cu lecţiile făcute, oricât de târziu, decât să mă trezesc cu ele nefăcute şi, de nevoie, devreme!

Azi, însă, n-am avut de ales şi am început să funcţionez pe la şapte. Cu o cafea pe care nu-mi amintesc când am făcut-o şi un duş care n-a reuşit, nici ăla, să mă învioreze cum trebuie. Pe la cinci m-aş fi culcat aşa, un pic, de după masă, eventual fără escală până a doua zi. Am rezistat eroic, însă nu sunt în stare să scriu ce mi-am propus pentru azi. Totuşi, am făcut o colecţie de chestii simpatice. Dacă aş (mai) fi avut jurnal, probabil le-aş fi trecut acolo.

Acum câteva zile am citit un articol foarte interesant despre noile tipologii masculine, o analiză făcută pentru marketeri şi comunicatori în principal, dar care e utilă oricărei persoane interesată de subiect – o găsiţi pe AdWeek. Sigur, e doar un studiu, cum spuneam, şi mi-ar fi plăcut o perspectivă mai umană, mai apropiată de ceea ce-i defineşte pe aceşti bărbaţi tineri, bogaţi, dincolo de ei ca target pentru un brand sau altul. Poveştile lor, preferinţele lor şi, da, pentru că asta e o permanentă dilemă feminină, unde sunt şi cum îi agăţăm!

Azi am dat fix de un studiu pe tema asta, realizat de Moelfre Women’s Institute, din Holyhead, Marea Britanie, aşa că m-am gândit că poate vă interesează, cu atât mai mult cu cât ne întrebăm tot timpul unde-s toţi bărbaţii mişto de la noi din oraş! Vă spun mintenaş!

Bună! Sunt eu, Domnul Sony, motanul!
Am deja câteva articole guestpostate aici, printre rânduri, unele s-au bucurat de un relativ succes, aşa că am prins curaj şi am realizat un interviu în premieră, o discuţie extrem de drăguţă cu exponentul unei noi specii, una descoperită recent de o agenţie de comunicare din România!!!

Este vorba de suriCATul de birou, un pisic accesoriu, dar nu precum găina Iuliei Albu, că ăsta micu’ e deştept şi nu s-ar face nimeni de râs cu el, şi mai şi vorbeşte, după cum o să citiţi voi mai jos! Şi, pe deasupra, nici nu e câine!

Când a fost nebunia aia cu englezii care nu ne mai vor – de parcă până la momentul ăla ne-ar fi vrut! – am luat cu toţii foc şi, din focul ăsta, unii mai cu foc au zămislit o campanie cu titlul din titlu. Una care nu m-a sedus fundamental, însă: multe dintre lucrurile pentru care ei, englezii, ar fi trebuit să vină over, erau exagerate, iar partenerul campaniei a fost Gândul, care s-a tabloidizat peste măsură!

Şi, în definitiv, de ce să vină?! Ia să stea la ei acasă, mai bine, să tricoteze covoare roşii pentru invadatorii români care vin din patria berii ieftine cu femei mai frumoase decât Kate şi sor’sa!

La festivaluri, cele mai multe la care am participat eu, ca jurnalist, PR sau blogger, se întâmplă o bulă. Sau cel puţin aşa i-a zis Cristi Hordilă anul ăsta ideii de împreună în aceeaşi poveste, în aceeaşi atmosferă. Nu mă gândisem să denumesc cumva sentimentul de apartenenţă la gaşca formată în cadrul unui festival, dar cred că bulă e un cuvânt foarte bun. Şi, în acelaşi timp, un deziderat pentru orice organizator de asemenea evenimente.

Săptămâna trecută m-am amuzat luând peste picior un domn a cărui problemă era că a fost invitat la film de domnişoara cu care îşi propusese şi, parţial, reuşise, un one night stand. Pe principiul ne cunoaştem la club, dansam, alea alea, hai să-mi vezi chitara şi, peste câteva ore, uite cafeaua, îţi chem un taxi. Numai că domnişoara a vrut la film ceva mai târziu şi, când a înţeles că un date cu domnul în cauză nu urma să devină realitate, s-a cam bosumflat.

Sigur, domnului din povestea noastră n-ar fi putut să-i pese mai puţin de supărarea domnişoarei. Pe de altă parte, însă, el zice că n-ar putea să iasă vreo treabă serioasă după o aventură de-o noapte. Am făcut mişto, da, fiindcă pe mine mă amuză prejudecăţile de genul ăsta, ca şi toate reţetele de tipul “Când sună, nu-i răspunde din prima. La SMS nici să nu te gândeşti! Şi dacă îţi dă mesaje pe FB trebuie să-l ignori”. Sau aşa ceva!