Ieri, o fostă colegă de şcoală generală mi-a făcut o super surpriză cu o fotografie din antichitatea personală, adică de când am participat, cu echipa şcolii, la concursul Sanitarii Pricepuţi. Pentru cei mai tinerei, ăsta era un concurs practic şi teoretic pe teme de asistenţa medicală primară. Trebuia să învăţăm un manual de profilaxie şi ce trebuie să faci când acorzi primul ajutor în diverse cazuri plus o proba practică în timpul căreia nimeni nu a fost rănit!

Am fost, am şi câştigat ceva premiu, după ce iniţial au vrut să ne descalifice – nu mai ştiu de ce! – şi, culmea!, mai ţin minte şi acum vreo câteva chestii din cele pe care trebuie să le faci ca prim ajutor. Epistaxis, hemoragii, entorse, fracturi, plagi în diverse locuri, ştiu si acum, da, unde şi cum pui garoul, presiune, atele, imobilizare şi aşa mai departe.

Iar poza… e istorie, zău aşa!

Problema cu Valentin ăsta, dincolo de aroma puturoasă de comercial, e că reuşeşte să construiască nişte aşteptări care, dacă nu sunt împlinite, duc la discuţii, explicaţii şi certuri, ba chiar la despărţiri: Ştiam eu că nu mă iubeşti, nemernicule!

Iar bietul “nemernic” nu pricepe neam cum devine cazul şi de ce tigaia dry cooker pe care i-a cumpărat-o de Sf. Valentin s-a transformat brusc în armă albă. Doar văzuse la televizor că toată lumea o laudă!!! Adică nu e bună? Trebuia să-i ia o inimioară din aia roşie de pluş? Un ursuleţ?

Habar n-am ce vor femeile (nimeni nu ştie, nici Mel Gibson!), dar, domnilor, pot să vă spun ce cred că n-ar trebui să faceţi mâine, în fatidica zi a îndrăgostiţilor!

La finele anului trecut, showbiz-ul se veselea cu detalii despre nou înfiripata idilă între Ştefan Stan, câştigătorul primei ediţii de la Vocea României, şi Andreea Mantea, actualmente ceva prezentatoare la Kanal D. Au curs mulţi pixeli peste tot prin presă iar locurile de muncă ale celor doi protagonişti au făcut trafic şi audienţe bune pe marginea poveştii, ceea ce mă face să cred că e mai degrabă o găselniţă bună  de PR decât una autentic amoroasă.

Probabil că aş fi ignorat cu succes toată istoria dacă n-aş fi văzut un titlu care m-a făcut, vorba aia, să dau click!, respectiv Ştefan Stan s-a despărţit de iubita Mantea cu un sms.

N-am fost niciodată fan Coke Light, gustul ăla, cu oricât de puţine calorii, mi se pare prea diferit de Coca Cola, şi nici dintr-asta nu mai consum decât răzleţ. Dar îmi place aproape tot ce fac ei în materie de publicitate, campanii, PR, CSR, toata gama de comunicare, şi îmi place mult!

Adică… trebuie să recunoaşteţi că-ţi trebuie curaj să lansezi o campanie împotriva obezităţii, în condiţiile în care eşti , pe faţă!, una dintre ţintele CSPI,  ba chiar să dai o astfel de replică oficială: “This is irresponsible and the usual grandstanding from CSPI. It won’t help anyone understand energy balance, which is key according to recognized experts who’ve studied this issue — a group that doesn’t include CSPI. Enough said”

Nu sunt fan Blackberry, nu am folosit niciodată, habar n-am dacă performanţele sunt mai bune sau mai puţin bune decât în cazul celor două branduri de care m-am bucurat până acum (Nokia si Samsung), dar cred că picajul de la 20% marketshare la doar 6% în ultimii trei ani e mai mult decât grăitor în termeni de performanţă, iar acţiunile lor sunt în scădere chiar şi după anunţarea noilor telefoane.

Booon! Ce face compania? Păi face aşa: îşi schimbă numele din Research in Motion în Blackberry, lansează, cum ziceam, o serie nouă de BB, dar care, înţeleg, n-a dat pe nimeni pe spate, o anunţă pe Alicia Keys (Alis Taste, cum ar veni, nu?) drept noul Creative Director, iar MD-ul lor european, Stephen Bates, răspunde incredibil, dar incredibil!, de prost la întrebările unui reporter BBC, după cum urmează:

Aseară, în drum spre concertul Robin and the Backstabbers din Fabrica (foarte mişto, btw, şi o foarte plăcută surpriză trupa de deschidere, PIMP, chiar nu mă aşteptam să sune aşa bine!), s-a vorbit un pic de Alex Velea, motiv pentru care mi-am adus aminte de nefericita virgula tatuată între omoplaţii domnului fix într-un loc în care virgula n-ar avea ce căuta.

Ne-am întâlnit la mall, într-o iarnă. A fost dragoste la prima vedere, mi s-a accelerat pulsul. Nici măcar nu căutam aşa ceva, dar n-am putut să-mi iau privirea de la el, a fost dincolo de orice logică, explicaţii şi cuvinte. Ştiţi senzaţia aia?! Când pur şi simplu nu poţi trece mai departe, nu te poţi desprinde dacă el nu vine cu tine, trebuie să fie al tău, să te duci cu el acasă, să-l alinţi, să-l iubeşti! O ştiţi, nu?!

Am plecat împreună de acolo – cum altfel?! – fericită că ne potrivim atât de bine, că pot purta tocuri înalte când sunt cu el fără să-mi fac griji că e nepotrivit,  îl simţeam în jurul meu, mă încălzea, mă proteja şi era… amplu de la talie în jos. Exista pentru mine, ştiam asta, am simţit-o în secunda în care am respirat cu faţa băgată în gulerul lui – senzaţia aia,  mmm!

Nunu, asta nu e vreo rugăminte politicoasă de a mă ajuta să sfârşesc petrecerea, ci numele unei colecţii… de modă pentru domni. Sau păpuşi Muppets, nu-mi dau clar seama. Am dat peste creaţiile cu pricina azi dimineaţă şi mă gândesc că un titlu mai potrivit nu exista! Îmi amintesc de nebunia emo de acum câţiva ani, cu Dream Theater pe toate gardurile, agendele, tricourile şi câte şi mai câte. Dar Please Kill Me cică e inspirată din punkul newyorkez (poate doar cu titlul!), deşi abundă de culori de bebeluş care sunt punk numai în cadă când le face mama lor creste din spumă! Aş vrea să-l văd pe Iggy Pop, na!, purtând o căciulă de-asta!

Colecţia vine de la Sibling London şi cei trei designeri ai săi, Joe Bates, Sid Bryan şi Cozette McCreery, şi pricep că tendinţa e “peste măsură”. Aş putea să fiu de acord dacă n-ar fi exemplificările de mai jos! Ei au depăşit pestemăsura, oho! Dar, mă rog, băieţii de sub maldărele de mohair cred că încă mai pot fi salvaţi!

Când eram copil mi-aş fi dorit să am coadă. Toate personajele din cărticele aveau coadă: căţelul, pisica, tigrul… Mă rog, toţi în afara de urs care a fost păcălit, ştiţi voi.  Mă gândeam că poate o să am şi eu aşa ceva, să dau vesel din ea. Şi mai târziu m-am gândit că asta cu cozile ar putea să fie o industrie de-a dreptul, vă daţi seama câte accesorii şi chestii pentru coadă. Plus că ar fi foarte simplu să comunici. Dacă dai din coadă repede, nervos, e clar că nu e cazul de discuţii, de exemplu!

Şi fiindcă nouă nu ne cresc cozi, un japonez, Shota Ishiwatari, a inventat Tailly, dispozitivul coadă prins cu o curea de purtător şi care are senzori meniţi să afle când ţi se accelează pulsul şi, în consecinţă, să se mişte! Cam aşa:

Ştiu că îi iubim pe Fraţii Grimm, şi Google îi iubeşte, le-a dedicat azi un doodle foarte simpatic, povestea cu Scufiţa Roşie, iar copilăria noastră era mai săracă dacă n-am fi văzut câte zece minute săptămânal din Albă ca Zăpada lui Disney la Gala Desenului Animat! Ştiu! Şi mie îmi plac basmele lor, am două cărţi groase cu poveşti de Fraţii Grimm care au necesitat legare de la atâta citit şi recitit!
Sunt minunate poveştile şi e grozav că, şi datorită lor, am prins drag de citit! Însă ce învăţăminte tragem noi din basmele celor doi fraţi? Aud? Lasă că vă spun eu!