În perioada mea aproximativ corporatistă, căram zilnic după mine o geantă suficient de mare ca să adăpostească acolo toate cele necesare pentru supravieţuirea în sălbăticie vreo câteva zile. Cel puţin aşa presupun, că n-am experimentant niciodată treaba asta… dacă nu punem la socoteală jungla specifică unui loc de muncă. Oricum, mai toate genţile mele erau mari. Şi grele. Şi, de obicei, orice căutam în ele se găsea exact în ultimul buzunar cotrobăit!

Dar într-o zi mi-am făcut curaj şi am răsturnat tot ce era în ea!

În copilăria mea din vremuri comuniste, Disney era un tărâm de basm şi fantezie. Singurele desene animate pe care le ştiam de la ei au fost Albă ca Zăpada şi Pinocchio, şi le-am iubit pentru că erau perfecte! Sigur, îi mai ştiam pe Pluto şi pe Mickeyv şi chiar am avut un Donald din ăla de plastic pe care l-am măzgălit foarte tare într-o zi, dar universul Disney îmi era limitat la vremea la care ar fi trebuit să mă bucur de el. Aveam, în schimb, Miaunel şi Bălănel, Arabela şi alte personaje ale copilăriei, pe care le-am iubit aşa cum iubesc copiii.

Nu regret că n-am avut prea mult Disney, nu mi-a lipsit, mereu era ceva interesant de făcut în viaţa mea de copil. Dar acum, la maturitate, nu cred că există prea multe jucării de la ei pe care să nu mi le doresc!

Dacă-mi displace, totuşi, ceva la toamnă, e momentul de trecere şifonierească de la vara în care puneai o rochie pe tine şi nişte papuci în picioare şi gata!, la toamna în care ţinutele sunt mai complicat de alcătuit, iar dimineţile (sau serile!) devin o bucurie, mai ales atunci când te grăbeşti, tragi dresul pe tine şi vezi cum se duce firul!

Îmi displace şi cum, rând pe rând, conservatele şi congelatele iau locul legumelor proaspete în farfurie iar zilele, din ce în ce mai scurte, nu mai îmbie la plimbări, caloriile se acumulează şi uite cum apare astenia!

Totuşi, cu un mic efort, se poate şi altfel, iar lejeritatea zilelor de vară poate fi păstrată şi după ce vara a trecut!

Când vine vorba de dieta pisicească am şi exemple bune dar şi exemple rele. De pildă, Sony nu primeşte decât extrem de rar altceva decât mâncare pentru pisici. Da, ar mânca şi carne, pateu de ficat, gălbenuş de ou, peşte, cremă de vanilie şi, mai ales, pepene galben. Dar nu-i dau decât foarte rar aşa ceva, pentru că ştiu că mâncarea lui de pisici este echilibrată perfect pentru dieta şi stilul lui de viaţă: un motan de zece ani, care are alergii şi face uşor dermatită de la mâncare (drept urmare, se scarpină, săracu’, până îi dă sângele), castrat acum trei ani şi care nu iese din apartamentul nostru decât pentru o scurtă plimbare pe palier, vizite la babe şi la veterinar.

Acum vreo lună şi ceva am fost cu nişte prieteni la piscina unui alt prieten. Gratar, soare, glume şi bălăceală, fain, frumos. Mie nu prea îmi place să stau la soare, aşa că am ales umbra şi piscină, caz în care, dacă stau la umbră şi la soare doar în apă, mi-am zis, eu, în loc să dau cu cremă de protecţie cu un SPF rezonabil, am dat cu ulei de bronzat şi atât. Doar pe faţă, ca să preîntâmpin nasul roşu de soare, am aplicat cremă cu factor mare de protecţie, 50! Să fie!

Atâta doar, că socoteala de la umbră nu se potriveşte cu cea de la soare şi, în consecinţă, până seara umerii mei aveau o culoare sănătoasă de friptură… cam crudă! Şi usturau!

E cald, prea cald şi prea vineri ca să ne gândim la altceva decât la îngheţată, valuri, răcoarea unei cabane la munte o bere rece sau bălăceala într-o piscină. Cu toate astea, vă invit să faceţi un exerciţiu de imaginaţie, tocmai pentru că vine sfârşitul de săptămână cu două zile libere şi găsim răgaz să visăm cu ochii deschişi!

Deci vă provoc: ce-aţi face ca să vă schimbaţi viaţa, în mai bine, în numai 24 de ore?
Later edit: premiu şi câştigător la finalul textului.

Sunt curioasă ca o pisică. Spre deosebire de feline, însă, eu n-am nouă vieţi, aşa că mă uit destul de mult la Discovery, ca să văd cum e construită lumea. Una din emisiunile preferate e How It’s Made. Să mă uit cum se fac bomboanele de gumă, viorile sau căluţii de lemn e una dintre plăcerile mele – mai ales ca asta ar presupune o zi în care programul meu de lucru se termină pe la ora 19, când începe emisiunea.

Tocmai de-aia, orice experienţă tip How It’s Made e o adevărată încântare pentru mine… şi mai puţin una pentru gazde, fie că vorbim de Cramele Recaş, Fabrica Timişoreana, Jolidon ori Fabrica Danone, unde am fost anul trecut şi de unde am venit cu două relatări, una pe bune şi una fantastică. Şi asta pentru ca pun muuuuuulte întrebări!

Iar la Danone, cel puţin, povestea a continuat şi vă spun imediat şi cum!

În 2006, când Depeche Mode a concertat pentru prima dată în România n-am putut pleca în timp util de la birou, başca eram atât de obosită încât tot ce-mi doream era un somn bun, aşa că am dat mai departe invitaţia. Şi, desigur, auzind ecourile post concert, după aia mi-a părut foarte rau! Dar, na, după concert, mulţi doritori se arată!

De aceea, scurt pe doi, înainte de concertul din acest an, 15 mai, la Arena Naţională, vă anunţ cu drag că am pentru voi două invitaţii duble, în aşa fel încât patru fani ai britanicilor care, din diverse motive, nu au apucat bilete, să poată merge să-i vadă! Fiindcă sa-ţi vezi trupa preferată live mi se pare una dintre cele mai mişto experienţe – şi le mulţumesc mult celor de la Cosmote că-mi dau posibilitatea să-mi bucur în felul ăsta cititorii!

Dincolo de stil şi lux, Prada a părut mereu un brand interesat să observe aspecte legate de societate şi cultură şi chiar să se implice ori să iniţieze tot soiul de proiecte, încurajând şi provocând expresia artistică nu doar la nivel de fashion, dar şi în film, fotografie, tehnologie – căutaţi pe youtube, de exemplu, filmuleţele lui Baz Luhrmann din seria Impossible Conversations cu Elsa Schiaparelli şi Miuccia Prada, o să vă placă mult!

Sau ăsta, regizat de Polansky, cu Helena Bonham Carter şi Ben Kingsley:

Mi-a plăcut mult provocarea cu rochia de vis şi cred că de-acum am suficient avânt pentru a porni la vânătoare de materiale întru transformarea în realitate a rochiei făcută din cer şi mare.  Sigur, poate că n-o să arate ca-n vis, că eu nu sunt designer şi nici măcar pricepută în croitorit, dar e suficient, pentru început, că ştiu cum vreau să arate şi, mai ales, cum vreau să mă simt eu în ea.

Există, totuşi, zece rochii semnate Rhea Costa şi, dacă aveţi blog, una dintre ele, pe alese, poate fi a voastră dacă povestiţi cititorilor despre ea.