N-aș spune despre mine că sunt fan Nirvana. Adică, da, îmi place, ascult cu plăcere, știam una-alta despre trupă și Cobain și nevastă-sa, dar nu atât de mult încât să mă autointitulez fan. Cu toate astea, așa cum vă ziceam și înainte să vin la TIFF, documentarul Montage of Heck (produs de HBO) mi s-a parut un reper de neratat pe agenda festivalului, cu atât mai mult cu cât proiecția a avut loc în decorul de poveste de la Castelul Banffy, în Bonțida.
E trist când artiștii pe care i-ai ascultat de când te știi se duc. Azi, Joe Cocker, cel a cărui voce mi-a interpretat de multe ori gândurile și mi-a alinat adesea tristețile.
M-am gândit nițel care mi-ar fi cântecul meu favorit din repertoriul lui, dar n-am putut alege doar unul, ci trei, și chiar și pe astea cu ceva greutate! Și am mai postat câteva citate din niște interviuri, așa, de reamintire.
Uf, au fost două zile din alea care păreau că nu se mai termină niciodată-niciodată și, cu ele, nici lista de To Do, care, oricum, nu e bifată nici pe departe pe cât mi-ar plăcea mine. Și, mai mult, uneori n-ai de ales și trebuie să prioritizezi lucurile, iar blogul a căzut pe locul doi (and counting) zilele astea. Așa că, fără voia mea, am fragmentat săptămâna asta a cadourilor mai mult decât mi-ar fi plăcut. Dar voi înțelegeți că și voi aveți liste din alea nesuferite, nu?
Iar azi, ca să ne treacă supărarea, am din nou daruri pentru voi!
Mi-a trebuit ceva timp ca să așez frumos lucrurile trăite și simțite la PLAI, fiecare în sertărașul lui: oameni, lecții, muzică, bucurii, energie. Mai ales energie. Acum o săptămână, pe vremea asta, eram în bucătărie la Andreea, unul dintre voluntarii PLAI care m-a găzduit pe perioada festivalului, și așteptam să se facă ora la care se deschid porțile.
Pentru trei zile, am trăit PLAI, cu emoții bune și cu revederi calde. La fel ca la Ideo Ideis, festivalul ăsta e mai degrabă de trăit decât de povestit, căci poveștile și lecțiile și le știe cel mai bine fiecare pentru el. Dar mi-a plăcut toată experiența, chiar dacă aș fi vrut să dureze un pic mai mult…
Ieri nu ne-a mai iertat ploaia la PLAI, așa că, după prânz, norii au prestat harnic și darnic aproximativ pe tot parcursul zilei, cu mici iertări, dar nu suficiente pentru cer senin. Firește că asta nu avea cum să mă oprească să mă bucur de festival, chiar de când am pătruns pe poarta Muzeului Satului Bănățean și până la finalul serii, din nou două ore mici din noapte.
M-am plimbat pe la corturile partnerilor culturali, în căutare de inspirație și lucruri faine. De la tablourile realizate cu arta quilling de către “rezidenții” de la Penitenciarul Timișoara (unul dintre cei mai vechi parteneri PLAI) până la cățeii și pisicile aduse spre adopție, de la Prin Banat, asociația care-și propune să redescopere locuri frumoase, până la Little People, cei care încearcă să aducă un zâmbet pe chipurile copiilor care au cancer, și de la standul cărora am plecat cu lacrimi în ochi.
După un drum care mi-a părut mai scurt ca niciodată, fiindcă am reușit să dorm în tren, am ajuns ieri la Timișoara, unde am fost primită cu atâta soare și căldură încât m-am întrebat dacă am făcut alegerile corecte în materie de haine. S-a dovedit, de azi dimineață că da, fiindcă în ceea ce voi numi de-acum Londra românească, ați ghicit!, plouă în reprize!
Și, ca de obicei, nu-mi pasă! (probe: A, B)
(LE ora 16: e foarte soare si cald!)
Între 10 şi 13 iulie, pe pârtia de la Drăguş, zona Sâmbăta de Sus, în Braşov, are loc prima ediţie a unui festival de muzică să nu numai, In Transylvania. Dacă te uiţi pe site, proiectul pare ambiţios, iar ideea e foarte mişto: un sfârşit e săptămână departe de lumea dezlănţuită, nu doar cu muzică live ci şi cu diverse activităţi, de la maraton şi biciclit şi tiroliană şi chiar xbox-uri! Şi mai vedeţi voi ce pe pagina lor de Facebook!
Trupele care ţin afişul primei ediţii sunt străine: Kiril Djaikovski ft. TK Wonder (Macedonia), Dubioza Kolektiv (Bosnia), Alternosfera şi Zdob şi Zdub (Republica Moldova), Operenzia (Ungaria), Iva Nova (Rusia), Nico de Transilvania (Anglia), dar şi româneşti: Şuie Paparude, Subcarpaţi, Luna Amară, Domino, Jak DC, Touluse Lautrec şi mulţi alţii.
I-am văzut în concert acum trei ani, concertul lor de revenire în şi la formula iniţială: Skye Edwards şi cei doi fraţi Godfrey, Ross şi Paul, după lansarea Blood Like Lemonade. Un fel de Morcheeba aşa cum îi ştiam, inconfundabili dar cu sound un pic diferit, nebulos, dacă e să mă iau după descrierea lui Ross.
Suficient de ironic (viaţa bate filmul, nu?) la scurt timp după lansarea albumului Blood Like Lemonade, Paul a aflat că are diabet, lucru care s-a dovedit aproape salutar: i-a schimbat regimul de viaţă şi l-a ajutat să devină mai responsabil şi mai încrezător. Ross a renunţat la o carieră de compozitor pentru muzică de film şi a revenit la Londra, dedicat proiectelor trupei, şi, de astă primăvară, a aflat, din proprie experienţă, cum e rolul de tată. Şi Skye are copii, mari deja, şi experienţa a trei albume solo. Noile responsabilităţi apărute în viaţa fiecăruia au dus la cea una dintre cele mai bune colaborări, cea din care a rezultat albumul Head Up High.
Sâmbătă m-am trezit la 11. Chiar 11 fix, atât arăta telefonul. Mi-am făcut cafea, am lenevit pe net vreo oră jumate. Am fost la piaţă, să iau chestii bune de gătit. Afară era soare şi mult mai cald decât mă aşteptam. În ultima vreme am văzut cum e vremea mai mult din reacţiile de pe Facebook!
M-am dus la piaţă cu muzica în căşti, fredonând pe stradă, spre mirarea unora dintre trecători. N-am mai văzut de ceva vreme piaţa atât de bogată, colorată şi aglomerată. Eram aşa de veselă că aş fi dansat printre tarabe după săptămânile pe care le-am avut, cu un proiect fain dar amplu, şi cu altele, personale. Mi-am luat legume pe alese, şi struguri din ăia buni, parfumaţi, şi am pornit să caut tufănele colorate, fiindcă nu e toamnă până nu am tufănele în casă – am acum o grămadă, aşa de multe că le-am pus în frapieră! :))
Aparent, azi e zi de muzică aici, printre rânduri, dar dacă mă întrebaţi ce muzică îmi place n-o să ştiu ce să răspund, fiindcă nu există un gen preferat. Îmi place rock-ul dar nu orice e rock, ascult şi Pink dar şi Şuie Paparude, ascult Asaf Avidan dar şi Cindy Lauper, Sting, dar şi ACDC ori Rammstein.
Pe nemţii care fac dantz rock i-am detestat la început, recunosc, din pricina unui domn. I know. Stupid. Dar aşa e povestea, de ce să mint? Şi după aia, datorită altei persoane, am remarcat că, de fapt, Rammstein e o trupă care face mişto de toţi şi toate, că solistul şi clăparul nu sunt prea sănătoşi la cap (în sensul bun al cuvântului!) şi că, puf!, mie îmi place Rammstein. Tocmai de-aia, în 2009, m-am dus să-i văd la Lisabona (încă mai am biletul de la concertul ăla!) şi i-am revăzut şi în România, în 2010!
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone