Acum vreo lună şi ceva am fost cu nişte prieteni la piscina unui alt prieten. Gratar, soare, glume şi bălăceală, fain, frumos. Mie nu prea îmi place să stau la soare, aşa că am ales umbra şi piscină, caz în care, dacă stau la umbră şi la soare doar în apă, mi-am zis, eu, în loc să dau cu cremă de protecţie cu un SPF rezonabil, am dat cu ulei de bronzat şi atât. Doar pe faţă, ca să preîntâmpin nasul roşu de soare, am aplicat cremă cu factor mare de protecţie, 50! Să fie!

Atâta doar, că socoteala de la umbră nu se potriveşte cu cea de la soare şi, în consecinţă, până seara umerii mei aveau o culoare sănătoasă de friptură… cam crudă! Şi usturau!

Când eram eu mică, în clasa întâi, pe vremea lui Ceauşescu, florăriile erau departe de a avea strălucirea şi oferta variată pe care o au astăzi. Găseai, în cel mai bun caz, boboci de garoafe despre care nu aveai certitudinea că înfloreau vreodată şi crizanteme. Uneori aveau şi trandafiri, unii mici, cu cozi subţirele. Şi multe ghivece.

În cazul în care locuiţi cu pinguinii, într-un frigider sau nu sunteţi pe facebook ca sa vedeţi statusuri de oameni care se plâng de căldură, trebuie să vă dau vestea hot a momentului: a venit vara. Şi, odată cu ea, temperaturile cu care acest anotimp ne-a obişnuit în ultimii ani. Caniculă, vipie, dogoreală, arşită, zăduf, prăpăd. Ce mai, căldură mare, monşer!

Prin urmare, consumăm mai multe lichide, transpirăm mai mult, iar bacteriile îşi fac de cap pe pielea bine încinsă… printre pilozităţi. Aşadar, e anotimpul epilatului. Iar asta e valabil atât pentru doamne cât şi pentru domni!

Pentru mine ochelarii de soare sunt un accesoriu necesar, dincolo de fashion. Am fotofobie şi, deci, probleme cu lumina. Culmea, soarele puternic mă deranjează cel mai puţin. Mai rău e la zăpadă sau la lumina din zilele nu prea însorite. Habar n-am de ce, fiindcă, deşi fotofobia e un efect, nu o cauză, nu m-am apucat să mă caut. O avea legătură cu astigmatismul necorectat, naiba ştie. Oricum, fără ochelari de soare par încă şi mai antipatică decât de obicei fiindcă mă uit chiorâş la toţi şi toate.

E unul dintre misterele lumii, pe care nici măcar cercetătorii britanici n-au putut sa-l elucideze: de ce au nevoie femeile de atâtea perechi de pantofi?!

N-am pretenţii de studii în domeniul pantofologiei feminine, oricum, nu altele decât zecile de perechi de încălţări înşirate cuminţi în pantofar ori în cutiile lor, ca să nu se strice, prăfuiască ori, Doamne păzeşte!, ca să nu ajungă material de ascuţit ghearele pentru o anumită pisică, să nu-i spunem numele, căci mi-a distrus nişte botine în felul menţionat mai sus!

În ciuda faptului că frecvent se crede că ar fi invenţia egiptenilor, primii care au utilizat o soluţie pentru colorarea unghiilor au fost chinezii, care foloseau un amestec din ceară, gelatină, gumă arabică, vopsea din plante şi albuş. Abia mai târziu, obiceiul a ajuns şi la egipteni, care au început să folosească henna pentru colorarea unghiilor. Aparent, atât chinezii cât şi egiptenii, aveau acest obicei atât din considerente estetice, cât şi din considerente sociale: cei mai săraci şi le colorau în nuanţe pale, iar bogaţii în culori puternice, roşu sau negru. Oricine încălca acest cod al culorilor era pasibil de pedepse.

În Europa, moda unghiilor colorate a apus odată cu Imperiul Roman şi a revenit la modă în vremea Renaşterii, la curţile franceze. Gurile rele spun că obiceiul colorării unghiilor ţinea mai degrabă de acoperirea mizeriei de sub acestea şi la ce alte legende despre igiena vremurilor există, înclin să cred această explicaţie.

Când m-am mutat în apartamentul meu din camera nu prea mare avută în casa părinţilor, mi-am promis că voi ţine absolut orice articol de îmbrăcăminte pe umeraşul lui fiindcă, îmi imaginam eu, chiar voi avea atât de mult loc. În definitiv, urma să trec de la un şifonier cu două uşi şi o comodă cu două rafturi, la două sifoniere, cinci uşi şi cinci rafturi, adică un spaţiu care, atunci, mi se părea mai mult decât generos pentru hainele mele.

Îmi place mult când brandurile autohtone caută să descopere, să prezinte şi să sprijine valorile româneşti. E un semn de firească normalitate într-o perioadă în care suntem puşi mai degrabă pe importat idei, valori şi sensuri fiindcă e mai comod să folosim unele testate deja.

Totuşi, sunt şi companii autohtone care au ales altfel: Farmec este una dintre ele iar ăsta e doar unul dintre motivele pentru care apreciez echipa de la Cluj!

Dieta iubitoarelor de ciocolată este o carte despre nişte prietene bune care, ta daaaa!, iubesc ciocolata. Am luat cartea asta de la All fiindcă oricum voiam să scriu ceva în campania vALLuntar, dar şi pentru că încerc să pricep şi eu cum vine cu iubirea de ciocolată pentru că, la o adică, dacă o asemenea dietă ar exista în realitate, eu n-aş avea avea cum să mă bucur de ea!

(de fapt, poate că ar fi bine să încep o asemenea dietă: practic, n-aş mânca nimic!)

Uite că nu trece 1 Martie fără să scriu şi eu ceva “tematic”, deşi nu pricep neam de ce azi, mai nou, e tot ziua femeilor, în loc să fie ziua de bucurat unisex pentru un nou început!

Apropo de titlu, ştiţi bine că e o păcăleală. S-au făcut încercări palide cu tot felul de romane, studii, cercetări, statistici, dar adevărul e că… e greu dacă nu chiar imposibil pentru că sunt câteva aspecte pe care nici măcar noi nu le înţelegem la noi!