E o chestie cu taţii de fete. Bărbaţi în toată firea care sunt învârtiţi până la ameţeală pe un deget mic de fetiţă. Un pic de încruntare, poate o privire tristă sau, dimpotrivă, un zâmbet irezistibil, după caz, erau tot atâtea metode pentru a-l face pe tata să nu-mi poată refuza nimic. Nu că eu aş fi fost eu prea pretenţioasă sau el prea sever.

Se punea la mintea mea mai mult decât o făcea mama, bătea colţul de masă ori de dulap de care mă loveam în goana mea neatentă de copil zvăpăiat, şi mă încuraja mereu – încă o face – când simţea că dau de vreun hop. Ştiu că ar face la fel şi azi dacă i-aş spune când am probleme. Dar, pentru că m-a învăţat să stau pe picioarele mele şi să-mi asum ceea ce fac – bine, rău -, acum nu prea-i mai spun când dau de greu. Mă rog, poate că i-am moştenit şi ceva din orgoliu! :)

În schimb, eu am tocit istorie (materia predată de el aproape 40 de ani) pentru bac de mi-a ieşit pe nas pentru ca să iau 10, ca să fie mândru de mine. Şi mă străduiesc să nu-l dezamăgesc deşi, dincolo de principii, care sunt aceleaşi, cred că e niţel îngrijorat că încă nu am familia mea sau că în loc să fac economii prefer să mă bucur acum de ceea ce pot cumpăra cu bani: lucruri sau experienţe.

Un lucru e sigur, însă: am cel mai minunat tată pe care şi l-ar putea dori cineva. Iar azi, de e ziua lui, îi urez cu maxim de drag La mulţi ani! Să-mi trăieşti, tata! Şi… mulţumesc!

Iar asta e unul dintre cântecele lui preferate: