Alături de Balada lui Porumbescu, Chasing Cars e un fel de cântecul meu de îmi e nuştiucum, nu neapărat bine. Nu mă bagă în butoiul cu melancolie când îl aud întâmplător, dar au fost ocazii când am schimbat postul, de exemplu, fiindcă eu eram euforică şi Chasing Cars nu e. A! Balada! Ei, Balada e, oricum, pentru cataclisme, echivalentul unor Fukushime personale. Sunt foarte mulţi ani de când n-am mai ascultat-o cu motiv.

Într-o noapte am ascultat Chasing Cars câteva ore, cu gândurile risipite, care încotro, plecate brambura să-şi găsească ecouri, l-am ascultat ca să-l golesc de sens, să nu mai fie cântecul meu de nuştiucum. Atunci am reuşit, sau cel puţin aşa am crezut. Dar nu. Încă e, tot Chasing Cars pun când nu ştiu ce altceva să ascult ca să le trimit pe gânduri la plimbare.

Deci.

În seara asta au plecat aici, să facă o cură de aerosoli. Cică ajută. Fotografia îi aparţine lui Marin Raica, iar fusta albă îmi aparţine mie. Şi pălăria la fel. Şi personajul din poză, cu totul.
De gânduri nu sunt prea sigură, da’ se întorc ele acasă şi verific atunci.