De când mă știu, tata a înjurat cu animale și trimiteri istorice de genul ???Constantin Brâncoveanu??? – iar eu știam că i-ar tăia capul adrisantului. Uneori, când se enerva pe prostiile spuse de vreun politician la TV, mai zicea cu draci, dar asta se nu se întâmpla des. Pe mine, însă, mă admonesta și dacă ziceam că ceva e de căcat.
Pe mama nu cred că am auzit-o înjurând nici măcar de zece ori în viață, iar la bunică-mea cea mai gravă înjurătură era ???Ei, partidul!???. Și era gravă, că partidul îi luase tot ce avea, bașca părinții moșieri trimiși în domiciliu forțat și soțul la canal. Partidul era tot ce se putea mai rău, mai hâd, era blestemul suprem.
Eu nu i-am moștenit în sensul ăsta, deși pot să fiu extrem de creativă și să sudui fără să folosesc nici un cuvânt urât, dacă e. Totuși, uneori îmi scapă și din alea licențioase, mai ales în situații extreme. Orice om îi scapă, vorba Vasilicăi!