Am cetit la Manafu că PR-ul e pe locul șase la cele mai stresante joburi, după militari, pompieri, piloți, polițiști și organizatori de evenimente. În primul rând, că știu o groază de oameni care lucrează în PR și care fac și evenimente, deci taman am urcat industria în topul stresaților. Și în al doilea rând, după o zi pe care nu știu, profesional vorbind, dacă s-o încadrez la ???de râs??? sau ???de plâns???, taman ce am realizat că, de fapt, suntem extrem de optimiști, noi, PRii.
Să-i luăm întâi pe cei care habar n-au cât e ceasul în meseria lor și încă funcționează cu metodele anului de grație 2010 – și sunt optimistă când spun asta! Ei speră (iar speranța în ciuda evidențelor e o formă de optimism, orice s-ar spune) că șeful sau clientul nu-și vor da seama că habar n-au pe ce lume sunt, că n-au documentarea făcută, că toate propunerile sunt departe de a fi originale sau măcar justificate, ori că al lor comunicat de presă e golit atât de formă cât și de fond. Sunt optimiști că vor strecura, din nou, iar și iar, clasicele: Să facem un eveniment/lansare, vorbește directorul, (eventual) invităm o vedetă, dăm mâncare, nu contează că nu avem, de fapt, ce lansa, și Trimitem un comunicat de presă, nu contează că, de fapt, n-avem ce comunica, dar n-am mai trimis de ceva vreme și trebuie să ne justificăm fee-ul. Sunt optimiști că al lor client e cel puțin la fel de neștiutor cât ei. Și n-au nici un stres!
Și mai sunt – slavă Cerului, chiar sunt! – cei care știu nu doar în ce an suntem în industria asta, dar și cât va fi ora „la finalul următor???! Cei care se documentează temeinic în legătură cu business-ul și produsele clientului, cei care știu mai mult de două instrumente de comunicare plus Facebook, cei care știu ce, de ce, când, cui și cum să comunice, văd ???firul roșu??? și îl urmează pentru că are sens! Ei bine, și ei sunt optimiști, de fapt, pentru că speră, adesea în ciuda evidențelor, că omul de la client nu e prea blazat, comod și lipsit de profesionalism, ci că are curaj, viziune și dorința de a face lucruri bune. Și n-au nici un stres pentru că știu despre ce vorbesc!
Sigur, glumesc. E stresant. De-aia și suntem mulți care avem pisici, de exemplu! Pentru că socoteala din agenție nu se potrivește mereu cu cea de la client, iar cea de la client nu se potrivește mereu cu cea de la public – avem exemple recente în sensul ăsta. Și pentru că nu e niciodată doar un client. Și pentru că mereu apare câte o situație ???de criză??? (gen Avem un angry la postarea despre Cutare chestie, vaaaai, dramă!), un șef pe care trebuie să-l convingi din nou de cheltuirea unui buget (deși ți l-a aprobat chiar ieri!!!), un apel cu o idee care trebuie dezvoltată urgent!!!unu111!! pentru ca, în final, să fie abandonată cu succes exact când termini prezentarea: ???Ah, nu mai vrem să facem asta. Acum avem altă idee???.
Și nici măcar nu mă porniți pe toate celelalte lucruri pe care ar trebuie să le știe și să le bifeze, zilnic, un PR (bun) și care fac din meseria asta una dintre cele mai stresante, da. DAR și una dintre cele mai mișto și mai pline de satisfacții, zău dacă nu!
Leave a Comment