Tocmai am citit o ştire despre o tipă din Marea Britanie care şi-a anunţat sinuciderea pe Facebook. Simone Black, 42 de ani, a postat, în ajunul Crăciunului, următorul mesaj: “Took all my pills be dead soon so bye bye every one”.  Simone avea 1082 de prieteni pe Facebook. Niciunul dintre aceştia nu a sunat la 911, sau ce număr au urgenţele la ei, ca să anunţe tentativa de suicid. Mai mult, unii dintre aşa-zişii prieteni au comentat ironic sau chiar dispreţuitor ultima postare a femeii.

Ok, probabil că sunt mulţi cretini care fac poante proaste pe reţelele sociale şi un astfel de mesaj ar putea să fie astfel categorisit cu uşurinţă. Totuşi nu mă pot opri să mă gândesc cât de trist, de absolut trist şi dezolant trebuie să fie când acest fals  sentiment de prietenie şi popularitate pe care ţi-l dau reţelele sociale se transformă în dezamăgirea cruntă că nimeni, NIMENI, nu încearcă să te oprească atunci când postezi un asemenea mesaj. Brrr!

N-am nici o îndoială că femeia respectivă ar fi vrut să fie salvată, de-aia a şi postat mesajul respectiv pe Facebook. 1082 de prieteni virtuali au decis, însă, că nu merită efortul.

Aşa. Acum să discutăm despre (ce-ar fi făcut un) Social Media Expert. Mai aveţi chef?!

Am avut mereu o dambla cu mâinile oamenilor şi când evaluez pe cineva am în listă (una mentală, fireşte!) şi acest aspect – acum v-aţi uitat la mâinile voastre, este? Mâinile au energia lor şi propriul limbaj şi, mie, una, aspectul lor îmi poate întregi părerea despre cineva.

Ani întregi mi-am purtat unghiile lungi şi lăcuite, mai ales cu roşu. Măcar la două-trei zile, operaţiunea “şterge, taie, pileşte, rotunjeşte, lăcuieşte, pictează, repetă, aşteaptă” se repeta mai regulat decât bătăile lui Big Ben. Nu suportam – nu suport nici acum – oja ciobită sau unghiile păstrate la dimensiuni inegale: una lungă, alta scurtă, alta medie.

Aproape sevraj!

Prin vara lui 2004, făceam un training de comunicare ONG în Poiană. Toată lumea era strânsă jos, în sala de curs, era aproape ora de începere, iar eu eram sus, în camera mea, aşteptând să se usuce oja. Tic-tac făcea secundarul, trecând glorios de fix, fix-ul la care ar fi trebuit să înceapă cursul. Tic-Tac, m-am enervat brusc de aşa pierdere de timp, am sters unghiile de tot şi am coborât să ţin cursul.

Tic-tac, am simţit fiecare secundă în perioada următoare, şi cînd zic asta nu mă refer la un ceas, ouă, trei, ci la câteva săptămâni, perioadă în care unghiile mele s-au regenerat şi am putut să le privesc fără să le observ şi fără să mă oripilez. Un deceniu de ojă roşie  nu e o binecuvântare, oricum ai da-o, iar eu o dădeam des. La capătul celălalt al acestei îndeletniciri, am găsit mai mult timp pentru altele şi o obsesie mai puţin.

Sunt şase, aproape şapte ani de-atunci şi lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Nu mai folosesc decât foarte rar ojă. Asta, însă, nu mă împiedică să cumpăr, când şi când, sticluţe mici, colorate, şi azi, făcând recensământul, am constatat că iar sunt peste 20. Bine, bine, sunt 27.  Zilele trecute, alături de alte cosmeticale, am comandat şi primit două lacuri de unghii: verde inchis şi verde deschis. Când şi dacă o să mă dau cu ele, e total irelevant! Dar asta nu mă deranjează, e ok, atâta timp cât nu-mi mai mănâncă unghiile şi timpul!

Ei, da, Breaking News, băieţi! Uneori fetele fac şi chestii care trebuie luate ca atare! Nu e nevoie să încercaţi să le pricepeţi şi, mai ales, nu comentaţi! :))