În seara asta am fost să văd Romeo şi Julieta, coregrafia fiind semnată de Thierry Malandain pe partitura lui Berlioz şi nu cea a lui Prokofiev, favorita mea.

Acum câteva zile, tot în cadrul Festivalului Enescu, am văzut Magifique, în regia aceluiaşi Malandain care e un fel de… neoclasic al dansului. Piruete, plie-uri, dar fără poante. Mi-a plăcut Magifique şi eram deja curioasă de punerea în scenă a celebrei poveşti. Ei bine…

N-aş putea spune că abordarea nu e curajoasă: sunt nouă Juliete şi nouă Romeo care mor, dar şi doi solişti care dansează restul poveştii. Decorul e minimalist, Malandain părând să aibă o aplecare către cutiile metalice care, în acest spectacol, pot deveni, pe rând, mormânt, pat sau cufăr cu costume.

Una peste alta, nu e câtuşi de puţin un spectacol rău, ba chiar dimpotrivă! Eu, însă, am o oareşce inerţie conservatoare, admit! În apărarea mea, o să spun doar că am văzut spectacole de dans destul de avangardiste şi mi-au plăcut foarte mult. Totuşi, pentru mine Romeo şi Julieta trebuie să fie mai dramatic (citeşte “puternic”) decât a fost spectacolul lui Malandain, însă nu de nouă ori mai dramatic decât a intenţionat Shakespeare însuşi să fie.

I got it, vorbim despre dimensiunea universală a iubirii, dar, de dragul poveştii, aş fi preferat mai mult lirism iar la final, după ce protagoniştii mor, din punctul meu de vedere nu mai urmează nimic. Au murit, sunt împreună, la revedere, mulţumim că aţi venit la spectacolul nostru, asta e cortina!

La Maladain, însă, după moartea celor doi (sau a celor 18, dacă e să fim matematici), dansatorii se ridică şi mai dansează un pic. Triumful iubirii asupra morţii. Nu pleci trist ci optimist, ca după un foc de artificii (magistral realizat, vedeţi mai jos):

PS Am citit alte cronici: se folosesc doar superlative deci e posibil să fi avut eu o zi proastă. Foarte posibil.

PPS Mulţumesc, L.!

Share: