Săptămâna trecută am fost cam tot timpul prinsă cu turneul Saltimbanco aşa că am mâncat mai mult uscate decât verzi, frigiderul golindu-se pe măsură ce treceau zilele. Rămasă în pană de imaginaţie dar şi de ingrediente, azi pe seară am decis să înfrunt iarna, vitejeşte, cu câteva straturi de haine care să mă apere de urgie. Când am ieşit din bloc, linişte. Mă uit în dreapta, în stânga, nimic! Urgie asta nu era nicăieri! Strada era liniştită, acoperită de ninsoarea cea cuminte.
Am înaintat cu curaj până acolo unde era curăţat, cam un metru şi jumătate de trotuar, până în locurile de parcare. Aici, da, era nişte urgie, pentru că potecuţa până în stradă e îngustă, iar drumarii au sigilat trecerea cu un munte de zăpadă pe care, daca vrei să traversezi, trebuie să-l escaladezi. Asta am şi făcut.
Nici vizavi situaţia nu e mai roz. Trebuie să urc treptele ce duc către parcul Gării, să-l traversez şi să ajung pe Dinicu Golescu, la Angst, ca al’ceva mai acătării n-am în preajmă. Prin parc, o poteca îngustă doar, dacă mă întâlnescu cu cineva fiecare tre’ să facă un pas în lateral, acolo unde zăpada e până la genunchi. Coafura rezistă.
Îmi iau ce-mi trebuie, mai puţin ouă, că s-au terminat toate. Ultima lămâie, chiar ultima!, probabil prea urâtă şi prea tristă ca să se fi legat cineva de ea, pleacă cu mine. O fi urâtă, dar n-am de ales! Iau carne, lapte, iaurt, un compot de piersici, mă enervez că nu găsesc pâine cu seminţe, kiri, în fine, să ajungă vreo două zile, în caz că nici mâine nu înverzesc copacii!
Pe drumul de întoarcere, văd, printre nămeţi, un copil. E îmbrăcat într-o salopetă din cap până în picioare, ca un cosmonaut, şi nu i se zăreşte decât capul din nea, când şi când. E vesel ca un pui de căţel, se rostogoleşte prin zăpadă râzând. Ta-su curăţă maşina c-o lopată, ăsta mic se bagă unde e grămada mai mare. Şi râââdeeee, mamă ce mai râde! Nu pot să-mi iau privirea de la el!
În fine, mă urnesc spre parc. Nici ţipenie, doar un câine care mă latră de la o distanţă sigură şi pentru el şi pentru mine. Dacă s-ar apropia politicos, l-ar servi cu ceva de prin plase, dar dacă ţipă, să se lingă pe bot! Lumina care vine din jurul parcului e ca din poveste, face zăpada să sclipească frumos. E multă zăpadă, băncile sunt aproape acoperite, nu-mi amintesc să mai fi văzut aşa zăpadă multă, neatinsă. Îmi vine să fac un înger, dar perspectiva de a lăsa plasele cu provizii la cheremul lui Azorică de colo nu mă încântă, şi cine-a mai văzut îngeri cu plase?!
E atât de linişte şi de calm totul c-aş rămâne acolo. Mâncare am, companie am, haine groase am. Curăt o bancă de zăpadă şi stau pe spătarul ei şi mă uit cum ninge. Parcă n-a fost niciodată aşa frumos parcul ăsta, atât de alb, de liniştit, de neatins. Nu se văd hârtiile aruncate aiurea, scuipaţii şi seminţele, nu se văd oamenii care o ard pe-aici între două trenuri şi nici mormanul de gunoi care pare să nu încurce niciodată autorităţile sau priveliştea ministeriabilă a lu’ madam Boagiu – mai e ea ministru sau nu?!, că nici nu ştiu.
Merg încet spre casă, traversez, escaladez. Nu e frig, nu bate vântul, dar totul e atât, atât de alb şi de frumos!
Nu-mi pasă ce spun adulţii! Mie îmi place şi mă gândesc acum că dacă oricum nu putem face nimic să oprim ninsoarea, am putea măcar să încercăm să pornim de la premisa că iarna… ninge, şi că odinioară, când eram copii, lucrul ăsta ne făcea extrem de fericiţi. Chiar aşa mult ne-am schimbat?!
Pentru cei care au deschis televizoarele (mult) mai târziu, Aripi de zădadă e pe coloana sonoră a filmului cu acelaşi nume, film făcut după volumul patru din Cireşarii!
