Am mai scris, printre rânduri, că romantismul leşios nu mă seduce. Inimioarele de plus şi prietenii lor, urşii de pluş, nu fac casă bună cu mine, şi nici alte obiceiuri romantice din aceeaşi categorie. Mă fac să râd. Dar acum nişte ani am primit un cadou despre care cronicarii spun că are şanse să rămână printre cele mai romantice… sau, mă rog, poate nu. Iată povestea!

“Măria Sa” e un prieten de-al meu. Îi zic aşa fiindcă are nume de domnitor şi de sfânt, cu toate că partea cu haloul n-are nici o legătură cu el! Ne ştim de nişte ani buni, ne vedem rar că fiecare e cu treaba lui, dar împărtăşim acelaşi stil de umor şi cinism, aşa că dăţile în care ne vedem sunt, fără deosebire, agreabile.

Într-o zi Măria Sa mi-a adus ceea ce a pretins – la acea vreme, acum nişte ani, şi încă e convins de asta – că ar trebui să fie, de departe, cel mai deosebit de romantic dar pe care l-am primit eu vreodată. Şi, admit, în stilul nostru ironic, cinic, poate chiar e.

Când are vreme de nişte poveşti, Măria sa, altfel om ocupat, mă sună şi mă întreabă dacă ar putea trece pe la mine şi-şi comandă suav “un ness din ăla cum ştii tu”. Mă bucur, fiindcă mereu ştie bancuri noi şi ştie cum să le spună! Eram acasă, aşa că, în scurt timp, sună la interfon şi apoi la uşă. În braţe are ditai pachetul, cu fundă pe el, cu tot tacâmul. E mare, dar destul de plat. Hm..

În fine, dă buzna în casă, sperie motanul, se aşează pe canapea: “unde-i nessul meu?”. Îi fac semn din cap să-i arăt că e pe măsuţă, lângă canapea. Am şi eu o cană, şi sorb amuzată din ea, în timp ce mă cocoţ pe scaunul de la birou, turceşte, şi aştept.

El ia loc, pune pachetul lângă el, îmi zice că-i pentru mine, ceva foarte mişto şi deosebit de romantic şi se apucă să-mi povestească ce-a mai făcut, ce-a mai auzit, comentăm actualitatea şi ştirile, râdem unul de altul şi fiecare de sine, că noi apreciem autoironia.

Eram curioasă ca o pisică să ştiu ce e în pachet, dar n-am zic nimic. Îl las să se amuze, ştie că-s curioasă, că mi-e greu să nu întreb, dar prelungeşte distracţia. Abia după vreun sfert de oră zice

– Na, desfă-l!

Aşa şi fac, precum copiii, tai funda, rup hârtia, rup cartonul cu cutterul şi scot… o mândreţe de capac de toaletă! Cu piuneze colorate, adevărate!, înfipte în el! Piunezele sunt (bine!) acoperite cu plastic transparent, iar toată construcţia are un aer înspăimântător de haios!

Mă apucă un râs de nu mai pot: ce cadou de căcat!, zic, şi râd, şi iar râd, până îmi dau lacrimile!
De pe canapea, Măria sa râde şi el, ştie că romantismul şi toaleta fac casă bună la mine şi că mă distrează cadoul!

Asta nu’l opreşte, pe el, să fie, în general, un tip galant, sau pe mine să accept ori să fac lucruri care ar putea fi considerate, în lipsă de alt termen mai potrivit, romantice. Dar astea sunt alte poveşti, potrivite pentru o altă zi. Oricare altă zi! :)

Share: