Pierderea unui prieten patruped, mai ales unul pe care l-ai avut mereu în preajmă, în casă, vreme de aproape 11 ani, este, fără îndoială, un moment trist şi greu. Mai ales când diagnosticul vine din senin, mai ales după ce, în ciuda rezultatelor de la analize, ai făcut tot ce se (mai) putea, sperând că, cine ştie, apare vreo minune. Tu, cea fără de răbdare, ai tăiat felii de ficat sau carne în bucăţi mici, le-ai pus în faţa bolnavului şi ai numărat fiecare dumicat, apoi fiecare lipăit din bolul cu apă şi minute de somn profund şi ai sperat că fiecare mililitru de tratament împins cu seringa îl va ajuta pe prietenul blănos să demonstreze că, într-adevăr, pisicile au nouă vieţi.

Şi când, într-un final, după ce a fost mai bine, starea lui a devenit foarte rea, ai luat decizia corectă pentru el  şi l-ai dus la medic, de data asta ca să-l scape de chin. Şi ai stat cu el până în ultimul moment, după care l-ai pus într-o cutie frumoasă alături de jucăria preferată, ai săpat o groapă şi ţi-ai luat la revedere.

Am trecut prin toate astea acum zece zile cu Domnul Sony şi tot nu pot să scriu despre ele la persoana întâi.