În vremurile mele de angajat full time, masa de prânz era, de cele mai multe ori, sărită. Cafelele cu lapte îmi potoleau prea adesea lamentările stomacului, însoțite, eventual, de niște sărățele procurate de la cel mai apropiat butic. Dacă îmi aminteam să comand ceva, de cele mai multe ori preparatul cu pricina se răcea lângă tastatură până la amiază când ritmul parcă se mai ostoia nițel. De adus de-acasă n-aveam ce, fiindcă n-aveam când să mai și gătesc. Dar asta e altă discuție.