Știți deja istoria acestui festival de daruri pentru cititori, e a patra ediție deja, și reprezintă felul meu de a vă mulțumi că citiți printre rânduri: fără voi, blogul ăsta n-ar avea sens!
Anul ăsta ideea de rânduri m-a dus cu gândul la portativ – că sunt cinci ani de când am blogul – iar acesta a venit, firesc, cu o reiterare a unui principiu valabil atât în viața profesională cât și în cea personală: Tonul face muzica. Prin urmare, primul dar din seria 2015 trebuia să fie ceva legat de muzică! Și chiar e!

Am citit și eu azi, ca toată lumea, ce-a scris Tolontan, discuția cu medicii de la Spitalul de Arși și ???marea dezvăluire???: avem infectii nosocomiale (intraspitalicești), ele sunt multe, felurile, rezistente la posibile tratamente și, să vezi chestie!, omoară chiar și pe cei mai puțin grav decât au fost supraviețuitorii din Colectiv. Si, ce să mai vezi?, omorau și înainte!

Așa că mai subțire cu eroii pe scări, vă rog. Pentru mine un medic care vorbește, chiar și sub protecția anonimatului, în ceasul 120, nu e erou. E doar un (alt) laș care a tăcut comod până acum. Pentru că au murit oameni și până acum din pricina blestematelor de nosocomiale și medicul cu pricina, sau alții, toți, nu doar că n-au ieșit să strige că le mor pacienții cu zile (și) din motivul ăsta, ba au mai și băgat sub preș raportarea infecțiilor respective – scrie Mixich aici (urmați și linkurile din statusul lui) că asta e o practică frecventă.