Azi vine pe ecrane Babyteeth, un film pe care l-am văzut la TIFF, din primul rând, pe un scaun de plastic pe care nu l-am putut părăsi până la finele genericului, un pic înainte să mi se usuce lacrimile.
La fel ca la Orchids-ul lui Delbono de la FITS, aș putea evoca aproape chirurgical mai degrabă ce nu mi-a plăcut în film pentru ca, în fine, să simt ca totul mi-a proptit un pumn în stomac și un nod în gât și că, de fapt, ”Fraaaaaateeeeee, cum a fost filmul ăsta!”

Povestea, dacă vreți un spoiler, nu e deloc veselă, pentru că vorbim de o fată tânără care e bolnavă incurabil, iar finalul e inevitabil. Nici măcar nu ți se lasă speranța că eventual, poate, o să fie bine. Babyteeth nu e despre izbânda vieții împotriva morții… deși chiar despre asta e, într-un fel.
Filmul e despre Milla, tânăra adolescentă care are cancer și n-are păr ci peruci colorate fistichiu, părinții ei, Anna și Henry, disfuncțional funcționali atât între ei cât și fiecare cu sine și boala Millei, și Moses, un nimeni de pe stradă, prototipul cu tușe (cam prea) groase al băiatului rău de care Milla se îndrăgostește. În ciuda lui, a cancerului, a părinților, a tot. Și care nu știe să iubească, pentru că a crescut, la rândul lui, într-o familie disfuncțională, dar care învață lecția asta de la Milla.



Cu toate că filmul urmărește povestea de dragoste, prima și ultima din viața acestei copile, mie filmul mi-a vorbit mai mult despre viață, cu bune și cu rele, cu lecții și frici, victorii și înfrângeri, proiecții și efortul de a accepta ceea ce nu putem schimba, fără ca asta să reprezinte, vreo secundă, o formă de fatalitate.
Viața o să-ți dea tot felul de ingrediente, mai bune, mai rele, mai potrivite între ele sau nu, și până la urmă e important să te concentrezi pe ce poți tu să faci cu ele, mai mult decât să invidiezi frigiderele altora.

Filmul are capitole cu titluri care sună ca niște note disparate de jurnal și care, puse cap la cap, îți spun, de fapt, că viața e făcută din momente și detalii mici. Ca atunci când dansezi nebunește pe Lost Song de la Cat Empire (și pe care n-o să-l mai pot asculta vreodată fără să-mi amintesc și filmul, nu doar răsăriturile din Vamă și un australian mișto de tot) sau te bucuri de o zi pe plajă. Poate ultima.



Nu știu dacă o să vă placă au ba cât mi-a plăcut mie, dar promit că o să vă atingă în niște feluri pe care n-o să le aflați decât dacă-l vedeți. Fie și doar pentru asta merită să-i dați o șansă.
Bonus: actori, regie, imagine, coloană sonoră și niște cadre puse cu mâna, dar, oh, potrivite ca un cuvânt din șapte litere la Scrabble.

Filmul e adus de Bad Unicorn și poate n-aș spune asta în mod obișnuit când povestesc ori recomand un film, dar selecțiile lor sunt aparte, așa că e important să știți (și) detaliul ăsta.

Share: