March 14

Zorba din Alep, o fotografie cât un roman

Nu știu voi, dar eu, dacă aș fi alungată de împrejurări – un război, să zicem! –  din casa mea, când m-aș întoarce, dacă aș mai avea la ce, mi-aș aprinde o țigară, mi-aș pune ceva într-o cană, o cafea sau vin, irelevant, și, obligatoriu, mi-aș pune niște muzică. Asta mi-ar reda cumva o parte din ideea de acasă.

Și exact așa a făcut și Anis. În fiecare zi de când a revenit acasă, în Alepul care, literalmente, a căzut la pace: nici o clădire nu mai e întreagă în tot orașul. Nici măcar în zonele care se află pe lista UNESCO. Nicăieri.

Probabil ați văzut, zilele astea, fotografia lui Mohammad Mohiedine Anis făcută de Joseph Eid, fotoreporter AFP. A devenit virală și mai toate share-urile și RT-urile sunt însoțite de comentarii despre tristețea și devastările războiului. Ishaan Throor de la WP zicea că e o fotografie cât un roman. Însă eu am văzut în ea o altă poveste, una despre speranță, despre refugiul în familiar când timpurile sunt nefamiliare, despre adaptare și despre Carpe Diem. Și pentru că am vrut să știu, l-am căutat, găsit și întrebat pe autorul imaginii, pe Joseph Eid, cum e Anis, de fapt. Și ce muzică asculta*! Nu știu de ce mi s-a părut important asta, n-aș putea spune.

Joseph mi-a spus că Anis e un exemplu de bucurie de a trăi și că poartă imaginea lui ca o învățătură de viață pentru când se va mai lovi de vremuri grele.
– Cam ca Zorba? Așa e Anis?
– Exact așa!
– Viață. Război. Muzica mea. Pipa mea.
– E foarte optimist și nu are de gând să renunțe la asta, să se dea bătut. E determinat să-și reconstruiască viața de la zero și să nu renunțe la nimic. Război? Desigur. Distrugere? Absolut. Dar eu încă trăiesc și locuiesc aici și-mi ascult muzica. Și chiar asta face.
– Mi se pare un exemplu.
– E un exemplu. Războiul se poate întâmpla, la fel ca atâtea nenorociri, dar e important cum te raportezi la asta, și aici e lecția. Anis spune că totul ține de mintea noastră.
– Sunt oameni care au mult mai mult și totuși…
– Am fost primul care s-a gândit la asta. Anis va fi în mintea mea când dau de greu.
– Dar tu cum te raportezi la război? Cum te afectează?
– Războiul te afectează, nu există dubii despre asta. Cei mai mulți dintre prietenii mei au PTSD. Te obișnuiești cu situațiile tragice, dar, până la urmă, subconștientul le reține pe toate. Suntem ca niște soldați fără armă.

L-am rugat frumos să-i spună lui Anis că e foarte tare și că imaginea lui ascultând muzică în ruinele casei sale a impresionat o lume întreagă. Mi-a promis, și îl cred!, că o să-i spună. Anis rocks! He really does!

***

Pentru mine imaginea lui Anis e cumva familiară. Am deprins, de la bunica-mea, să găsesc motive de bucurie oricât de urâte ar fi prezentul și/sau perspectivele. Nici ea nu putea schimba comunismul care i-a făcut atâta rău, dar a avut de ales în a lăsa vremurile s-o învingă și s-o umple de obidă sau în a învăța să găsească bucurii și tihne mici însă autentice. A ales varianta a doua. Și apoi m-a învățat și pe mine cum se face.

Și poate că unii au lacrimat cu gândul la deșertăciunea lumii când au văzut fotografia lui Joseph, dar eu am făcut-o zâmbind. Și mă bucur – nespus! – că am citit-o corect: Anis e Zorba din Alep!

*E vorba, dacă sunteți la fel de curioși, de viniluri cu muzică arabă de prin anii ’40 si ’50, un artist pe nume  Mohamed Dia al-Din.
Later edit: câteva cuvinte de la Joseph Eid despre poză și Anis și în Time.




Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 14/03/2017 by ruxandra in category "ganduri printre randuri

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *