Ura e un sentiment puternic şi negativ, o stare conflictuală care te încarcă, în primul rând, pe tine, cel care urăşte. Poate că am avut motive să urăsc pe unii sau pe alţii, nu mai ştiu acum, fiindcă am preferat să muncesc cu mine pentru a trece peste ele, peste motive, peste ură. Fiindcă dacă arunci cu praf de cărbune, primul care se murdăreşte eşti tu.

De aia nu pricep cum, în numele bunelor intenţii, cel puţin declarate, ieşi în public cu un mesaj care îndeamnă la ură. Urăşte-ţi tatăl, copilul, pe tine.

Sigur, dacă stai să asculţi până la capăt, înţelegi că, de fapt, mesajul e pozitiv şi, cumva, lipsit de ipocrizie. Într-o manieră sau alta, sunt sigură că poţi ajunge să simţi ură faţă de tatăl ori copilul bolnav pe care îl iubeşti, de fapt, dar a cărui responsabiliate o ai fără să te fi întrebat cineva dacă o vrei sau nu, dacă poţi s-o duci sau nu. Sunt sigură, de asemenea, că, de multe ori, cei care au responsabilitatea unui copil sau a unui părinte bolnav, se simt la capătul puterilor. Ce-i asta? E un fluture? Ce-i asta? E un fluture.

De câte ori poţi să răspunzi la aceeaşi întrebare fără să te enervezi, de câte ori poţi repeta o comandă simplă gen Spune-mi când trebuie să mergi la baie şi totuşi lucrul ăsta să nu se întâmple, cu urmările de rigoare, iar asta e aşa, doar vârful icebergului.

Da, eu cred că cei care au această responsabilitate sunt victime ale bolii aproape în egală măsură cu cei bolnavi, oameni cu sentimente, cu trăiri, şi care, da, uneori, nu mă îndoiesc, simt că-i urăsc pe cei pe care îi iubesc. Oricum e o linie subţire între astea două, tocmai pentru că sunt sentimente atât de puternice, ambele.

Fără dubii, mi se pare sinistru să marketezi ceva cu mesajul Urăşte-ţi tatăl, copilul, sau pe tine însuţi, dar cred că reacţia publicului e mai degrabă pripită, alegând să se oprească la titlu, fără să citească textul şi fără să se gândească la sentimentele şi neputinţa celor care au în responsabilitatea lor un copil sau un părinte care s-ar putea să nu-i asculte sau nici măcar să-i recunoască…  Iar vina nu aparţine nimănui, nu există cauze clar stabilite pentru oricare dintre cele două afecţiuni la care se face referire în spoturi.

Ce mă enervează cel mai tare şi mai tare la toată poveste asta este produsul marketat şi faptul că, într-un fel, se subînţelege ideea că acel supliment alimentar ar putea avea vreun efect de ameliorare pentru Alzheimer sau autism. Toate beneficiile despre care se vorbeşte pe site-ul cu pricina (n-o să primească link de la mine) nu sunt dublate de vreun document de cercetare medicală. Mai mult, pe site-ul producătorului, se face, CLAR, menţiunea: These statements have not been evaluated by the Food and Drug Administration. This product is not intended to diagnose, treat, cure, or prevent any disease – Acest produs nu diagnostichează, tratează, vindecă sau previne vreo boală.

Deci, dincolo de mesajul profund greşit, schimbat între timp, văd, dincolo de sentimentul de ură care eu cred că există, nu constant, că, oricum, e prea puternic, dar există!, pastilele astea, care nici măcar nu sunt ieftine*, nu au nici un efect dovedit. Asta e, de fapt, problema. Iar campania Urăşte, cred eu, încecarcă, printr-un mesaj puternic, să mute atenţia de la acest lucru către mesaj. Şi n-ar trebui să-i lăsăm. Pentru că există oameni care sunt la capătul puterilor, gata să încerce orice. Iar pastilele astea, o spune clar producătorul, nu sunt de nici un folos.

* 247 de lei o cutie, “tratament” pentru o lună. Pe Amazon se găseşte cu 35 de dolari. Asta aşa, ca idee.

Share: