Din start trebuie să spun că mi-a plăcut foarte mult, aşa că dacă vreţi motive să nu vă duceţi, îmi pare rău, nu sunt pe blogul ăsta. Poate în altă parte! Mi-a plăcut nu neapărat pentru că e o dramă istorică cum cred că e catalogat filmul, ci pentru dialogurile bine scrise, felul mi-nu-nat! în care joacă Daniel Day-Lewis şi Tommy Lee Jones, pentru că e o lecţie de istorie dar fără senzaţia că eşti în clasă, cineva dictează iar tu iei notiţe ca prostul!

Şi nu doar pentru asta!

Da, domnii mai sus menţionaţi joacă de le sar premiile iar dacă Tommy Lee Jones n-ar fi avut ghinionul ca Christoph Waltz să fie atât de bun în Django Unchained, ar lua şi Oscarul, ba chiar fluierând. Dar nu contează o statuie, contează zâmbetul lui de politician care trage nişte sfori, şi o face, vai!, atât e abil încât i-aş duce cu forţa pe parlamentarii români şi pe toţi consultanţii lor politici să vadă filmul ăsta, că poate învaţă şi ei câte ceva!

Filmul surprinde fix fila pe care s-a scris abolirea sclaviei în America, eforturile lui Lincoln în acest sens, preşedintele american fiind capabil să amâne terminarea războiului (şi propriul succes politic) doar pentru a vedea votat al 13-lea amendament,  cel care a abolit sclavia în statele Uniunii, dar şi pe Abe, soţ şi tată, în rarele momente în care apuca să aibă un răgaz de la treburile ţării.

A reuşit să-şi asmută duşmanii unii împotriva altora, să cumpere votul (pentru amendament, nu pentru el) cu funcţii, unde nu se putea altfel, şi a câştigat, strâns, ce-i drept, abolirea sclaviei. Iar filmul vine fără discursuri sforăitoare despre libertate ba chiar şi cu umor când se pune problema: “Unde o să ajungem?! Să voteze chiar şi femeile?!”, fiindcă, da, am şi râs în timpul vizionării.

Sigur, e un film pe placul americanilor, despre unul dintre cei mai iubiţi preşedinţi pe care i-au avut, alături de Roosevelt şi Washington, dar e un film extrem de bine scris, făcut, regizat şi jucat. Chiar şi numai pentru asta merită să vă rupeţi aproape trei ceasuri ca să-l vedeţi!

Share: