Camelia deschise larg uşile sifonierului, întrebându-se, mai mult decât de obicei, ce haine să aleagă. Spectacolul avea să fie pus în scenă destul de curând şi avea emoţii, în ciuda faptului că Otilia, prietena ei, o asigurase că scenariul şi regia sunt perfecte!

– O să iasă bine, o să vezi!

În definitiv, nu avea nimic de pierdut, nu? Era preocupată, însă, că ultima şansă se juca, la propriu. Un rol, o interpretare, un monolog construit din replici şi gesturi convingătoare, destinat unui unic spectator. Încă mai avea timp să dea înapoi, dar nu avea energia necesară de a-i rezista Otiliei. Prietena ei putea fi extrem de convingătoare şi, pe deasupra, trebuia să admită asta, argumentele ei păreau valide.

… îţi este atât de dor de mare încât, la duş, ţi se pare că ţi se scurge nisipul de pe picioare şi că pielea îţi miroase a alge. Că o adiere blândă are miros sărat şi orice cântec merge bine acompaniat de valuri.

Momentul ăla în vrei să dansezi desculţ până exorcizezi toţi demonii urbani, apoi să faci baie în mare noaptea şi să fie fosforescentă. Şi pe urmă să dansezi din nou.

A! Şi ţi se pare că auzi pescăruşi!

Categoria dor din ăla.