După ce ieri incinta de la Muzeul Satului Bănăţean era animată doar de voluntarii Plai, azi pe la amiază au început să apară şi spectatorii.

N-a trecut prea mult timp până când atmosfera s-a însufleţit, iar căsuţele, corturile, barurile s-au umplut de muşterii. Ba chiar şi campingul, căci sunt unii curajoşi care s-au cazat acolo, deşi noaptea se anunţă mai degrabă răcoroasă.

Azi am ajuns într-un salon de oncologie pediatrică. Pereţii erau coloraţi, iar figurile de prinţese şi alte personaje din desene animate atârnau vesel din tavan.

La intrarea în saloane, pe uşi, cartoanele care te anunţau că trebuie să porţi mască aveau, de asemenea, figuri ale personajelor iubite de copii.

Dincolo de uşi, copiii. Unii însoţiţi, alţii nu. N-am mai vrut sa intru în saloane. Am vrut să fug şi m-am întors către scări.

Pe hol, într-un scaun cu rotile, un băieţel fără păr mă studiază precaut. Sunt un adult nou, probabil încă unul care ar putea să-l chinuie cu tratamente în timp ce-i cere să fie curajos. Dar n-am halat, totuşi.
Îi zâmbesc, şi cei mai albaştri ochi îmi întorc blând o privire de om bătrân, obosit. N-are mai mult de patru ani.

N-o să uit niciodată privirea aia, niciodată.

Iar acum spuneţi-mi cum e mai important să salvăm câinii maidanezi şi alte localităţi. Chiar vă rog!

Am scris, acum vreo săptămână și mai bine, un text legat de Roșia Montana și de proteste, dar nu l-am publicat tocmai fiindcă mi se pare că toată povestea asta recentă legată de Roșia Montana a stârnit, aproape în egală măsură, și ce e mai bun dar și ce e mai rău în oameni – citiți la Andrei motivele, le explică și exemplifică foarte bine. Acest “ești prost sau vândut dacă nu spui nimic sau dacă nu spui ca mine” mă agasează aproape în egală măsură în care o fac demersurile companiei miniere de a mă convinge de bune și dezinteresatele sale intenții față de roșieni și România.

Și asta în ciuda faptului că se protestează și împotriva sistemului cu șpăgi și lipsă de viziune, direcție și responsabilitate – asta e partea bună de care ziceam, și acel “uniți”din “uniti salvăm Roșia Montana”. Și eu fac parte din neamul săturat, doar că mie mi se pare că până să facem revoluție pe stradă trebuie să facem revoluție cu noi înșine – am mai scris despre asta, nu are sens sa revin sau să insist. Singura soluție este propria evoluție! Onest, asumat, responsabil.

Revenind la protestele legate de Roșia, e bine, deci, că s-a ieșit în stradă. Dar oprirea proiectului nu înseamnă salvarea Roșiei Montane, mi se pare ușor ipocrit să spui asta. Acolo e nevoie de bani, mulți!, pentru reecologizare, fiindcă zona e poluată acum, deja!, pentru reconversie profesională a celor care, din tată în fiu asta știu să fie, mineri, pentru infrastructură… Statul român n-are bani de citostatice și, mai banal, de algocalmine și pansamente sterile, ce să mai vorbim despre investiții masive în zona aia? Așa că, nu, chiar dacă proiectul minier e oprit, Roșia Montana nu va fi fost salvată. Până acolo mai e mult.

A! Nu în ultimul rând, mi se pare că s-au întâmplat și se întâmplă lucruri mai nasoale în România, cu consecințe mai grave, cum ar fi bătaia de joc din educație sau sănătate. Să salvezi Roșia e bine. Să nu mai văd campanii de strâns bani pentru copiii bolnavi de cancer, fiindcă statul nu dă doi bani pe ei, și la propriu și la figurat, ar fi cu mult mai bine, însă.