De vreo zece ani sau mai bine, verile mele sunt festivaliere. Lasă că e cu treabă, că-mi iubesc jobul, dar cel mai fabulos lucru la asemenea manifestări ar fi taman oamenii. Cei din echipe, cei care revin an de an, ediție de ediție, localnicii, voluntarii, gazdele. Nu cred că e festival cu oarece tradiție care să nu aibă un nucleu de oameni care se văd și revăd mai ales cu acest prilej.
FITS s-a întâmplat doar online și admit că am avut o doză bunicică de sevraj, mi-a lipsit… tot, până și împleticelile în piatra cubică de pe Bălcescu, atunci când alergi dintr-un loc în altul. Cele mari, de muzică, nu păreau să aibă șansă să se întâmple în siguranță și nici TIFF nu părea să fie prea optimist în privința acestei ediții.

Cu toate astea, cu un curaj nebun și determinare pe măsură, TIFF a anunțat că se întâmplă. Nu fix cândera programat, nu în săli, dar se întâmplă. Și i-am admirat și m-am bucurat pentru ei, pentru clujeni și pentru industrie, așa, mică și șchioapă cum e ea. În lumea asta e greu spre imposibil să faci proiecte exclusiv online. Nema filmări, nema cinematografe deschise, și totuși TIFF avea să se întâmple – ce bine!

În ciuda faptului că știu echipa de aici și rigoarea cu care se străduiesc de fiecare dată să organizeze lucrurile cât de poate de bine, cu creativitate dar și grijă, empatie și dorința de a prevedea orice mic detaliu care ar putea merge rău și strica o experiență, m-am gândit și răzgândit de zece ori pe zi dacă să merg sau nu. Renunțasem la Premiile Gopo într-o zi în care numărul de cazuri a sărit destul de mult, nu m-am simțit suficient de curajoasă să ies atunci în lume.
Cu TIFF, însă, era altceva. TIFF e… TIFF! Vin negreșit măcar câteva zile de aproape zece ani și e o super excepție că se face. Daaa, dar eu am totuși o boală autoimună. Daaa, dar e TIFF!


În fine, sunt aici, chiar acum, când scriu asta, sunt în camera mea de la Belvedere, văd Clujul de sus, sunt aici. Și vreau să spun că nu m-am simțit nici o secundă altfel decât în siguranță, protejată.

La toate proiecțiile scaunele, câte două – pentru care s-au vândut bilete combo – sau câte unul, sunt așezate la distanță măsurată regulamentar și nu le poți muta. Știu asta pentru că ieri am fost la o proiecție un grup de trei și am întrebat dacă ne putem alătura scaunele. Politicos dar ferm, fără drept de apel, ni s-a spus că nici gând. Și nimeni, la nici o proiecție, nu a făcut asta. Voluntarii sunt extrem de bine pregătiți, ești termoscanat de un aparat la intrare, unul în fața căruia te așezi singurel și care pare destul de eficient, pentru că în niciuna din zile nu mi-a zis că aș avea 34 sau 35 de grade cum mi s-a mai întâmplat cu termoscannere și eu, desigur, nu aveam 34 sau 35 de grade că trăiam, mna!  
După asta ești invitat să-ți dezinfectezi mâinile, iar asta se întâmplă – cel puțin acolo unde am fost eu la filme – cu ajutorul substanței de dezinfectare dintr-un device care e acționat fie c-o pedală, fie cu ceva senzor, adică nu pui tu mâna pe nimic.
Și pe urmă voluntarii-s geană pe tine ca să se asigure că stai cu masca pe față, cu gura și nasul acoperite, pe tot parcursul proiecției. Apoi ieși binișor, în oridine, sunt fluxuri, fără buluceală. Sunt două proiecții în fiecare loc, în fiecare seară, toate în aer liber, prin curți de școli, în piața Unirii, măsurate de un cadastrist, fiecare loc cu dosarul ei la DSP pentru aprobări și calcul riguros al numărului maxim de locuri.
Plus alte câteva detalii cu care nu vă plictisesc, sper că deja v-ați făcut o idee despre cât s-au străduit oamenii ăștia să facă un festival cât se poate de sigur și, chapeau bas și publicului, care respectă regulile fără să comenteze.

Am ținut să scriu toate astea, să reiterez și în scris mulțumiri pentru toți cei care au făcut posibilă ediția asta, în condițiile astea, fie că e vorba de organizatori, dar și de parteneri (sponsori) fără de care nu s-ar fi putut. Însă nu doar ca să mulțumesc ci și ca să fie foarte clar că o declarație de „independență”, indiferent de la cine ar veni, nu schimbă cu nimic eforturile acestor oameni ori percepția și rezultatele lor. Sau, în orice caz, n-ar trebui s-o facă, pentru că n-ar fi drept.

Dacă știți despre ce vorbesc, iaca și contextul în care așez eu declarația cu pricina. Iar dacă nu, și mai bine, n-ați pierdut absolut nimic. Mă rog, în afară de un TIFF atipic însă cu atât mai grozav!

Share: