October 24

Doamna Maricica: inspirată de însuşi Birlic, prietena artiştilor români, o gazdă desăvârşită!

Despre români se zice că-s un popor ospitalier. Tot ce se poate, dar în materie de servicii, mai ales când vine vorba de industria “opitalităţii”, mie mi se pare că n-am fi chiar cei mai pricepuţi din lume. Poate s-au schimbat generaţiile, iar cei mai tineri nu mai au şcoala veche a gazdei care te primeşte cu zâmbetul pe buze, cu ştiinţa de a nu spune NU, orice ar cere clientul. Pentru că, dacă e mulţumit, clientul revine, ba chiar mai spune şi prietenilor, iar bacşişul este peste măsură de generos.

Am avut ocazia să cunosc o asemenea gazdă la Oradea şi, mai mult decât atât, să mă bucur de atenţie şi poveşti. Figură celebră a oraşului, doamna Maricica, fiindcă aşa e cunoscută directoarea de la Restaurantul Butoiul de aur, fost Oradea, a învăţat meseria asta a zâmbetului toată viaţa, de la 18 ani, adică acum vreo jumătate de secol, când a intrat ucenică la Oradea. Ulterior s-a specializat  la şcoli de soi, inclusiv în Capitală, dar meseria aia bună, a învăţat-o acolo, printre mesele şi scaunele din vechiul restaurant.

Şi, dincolo de dorinţa de a mulţumi orice client, doamna Maricica a reuşit să facă din restaurantul pe care îl conduce un loc recunoscut pentru boema orădeană, dar şi pentru celebrităţi (inter)naţionale, artişti, politicieni ori scriitori. Aproape orice personalitate care i-a trecut pragul a scris şi în Cartea de onoare, pe care, cu emoţie am răsfoit-o într-o seară, având de-a dreapta un tiramisu cu mascarpone, ca la mama lui şi, în faţă, dincolo de “document”, chiar pe doamna Maricica!

Prima notă îi aparţine lui Ion Caramitru:

– Dar cum v-aţi gândit să faceţi din Oradea locul de întâlnire al celebrităţilor cu oraşul?, o întreb pe gazda mea.
– Mie îmi plăcea foarte mult Vasile Birlic. Şi cum restaurantul e peste drum de teatru, de altfel au şi acelaşi arhitect şi s-au deschis în aceeaşi seară, în 1892. Ei, după spectacole, unii dintre ei mai veneau aici. Eu eram foarte tânără, dar aşa, cum emoţie, am avut onoarea să servesc la masa marelui Birlic. Şi cred că i-o fi plăcut de mine, proabil am făcut eu ceva cum trebuie, că, la plecare, m-a pupat pe frunte, aşa, părinteşte, şi mi-a zis: “Marioară, tu aici să ne aştepţi, să fii gazda noastră, a artiştilor, când venim la Oradea”. Şi l-am ascultat!

Marin Sorescu:

Ăştia tineri nu înţeleg cum e treaba asta cu ospătăria. Cred că dacă-ţi aduc o farfurie la masă, gata, s-a terminat treaba şi vine bacşişul. Dar nu e aşa. Trebuie întâi să dovedeşti că eşti deschis, şi pe urmă vine banul. Dacă îţi iubeşti meseria, şi ea te va iubi pe tine

“Aici, unde mă sting definitiv”, scria şi Mircea Dinescu în aceeaşi celebră Carte de onoare:

În resturant am început de jos, am fost ucenică, picoliţă şi, abia mai târziu, după specializare, am avut curaj să scot capul. Am făcut şi Şcoala populară de artă, am făcut şi pian. Aşa că aici am îmbinat utilul cu plăcutul. Facem concerte, facem evenimente cu muzică, cu poezie şi, da, între timp, ni s-a dus vestea în toată ţara sau chiar în afară. Vin străini aici şi spun că au văzut, într-un clip pe YouTube (!), cât de bine s-au simţit prietenii lor aici

“Vă mulţumim că ne iubiţi”, scria Catrinel Dumitrescu sub gândurile regretatului Emil Hossu:

Am învăţat şi bune maniere, normal. Şi câte ceva din limbi străine, că nu te uiţi cu gura căscată la client dacă-ţi cere pâine în altă limbă decât aia de-o vorbeşti tu! Trebuie să ştii. Şi trebuie să-i aduci. Fiindcă el trebuie să se simtă bine. Nu vedeţi cu criza asta? Lumea nu mai vine la restaurant să mănânce, ca pe vremuri, vine să se trateze. E aproape un eveniment.


Cum spuneam, la Oradea aveau loc şi spectacole de teatru, lucru apreciat de studenţii de la actorie, chiar şi de cei care, mai târziu, aveau să afle celebritatea: Beatrice Bleonţ

Când a ajuns la Oradea, Grigore Vieru ştia, la fel ca alţii, despre locul binecuvântat: “Bucuros să adaug şi eu câteva cuvinte la aceată cronică a sufletului românesc (…) Dacă azi prin restaurantele noastre Ţara stă ruşinată prin colţuri, dacă nu ete chiar izgonită din ele, la Oradea ea stă chiar în capul mesei, acolo unde ştie Doamna Maricica, distinsa noastră Doamnă, că trebuie să stea Ţara”.

Şi cred că nu e puţin lucru ca Iosif Conta să te numească “prietenă”, nu?

sau Ovidiu Iuliu Moldovan, marea doamnă a scenei, Leopoldina Bălănuţă, sau Ion Lucian:

Nici politicienii români nu s-au sfiit să treacă pragul celebrului restaurant: Adrian Năstase sau Doru Ioan Tărăcilă, pe vremea când erau în Guvern, au lăsat vorbe frumoase, dar cel mai tare m-a amuzat notiţa “tovărăşească” a lui Ion Iliescu. A se remarca, vă rog!, “colectivul”:

Am lucrat mult cu evrei şi le mulţumesc pentru că am putut învăţa atât de multe de la ei despre cum să-ţi faci relaţii, despre comerţ şi colegialitate.  În ziua de azi, tinerii nu mai au respect pentru munca asta, nu ştiu cu ce se mănâncă. Uite, eu, fireşte, nu gătesc, dar ştiu să-ţi spun cum se face fiecare preparat, ce şi cât trebuie să conţină,  şi din aia, şi din aia. Ăştia din ziua de azi habar n-au cum se curăţă o ceapă!

Dar “nu trăim numai prin pântec: nu e viaţă unde nu e cântec”, scria George Pruteanu:

Şi cum să nu te emoţionezi când vezi vorbe atât de frumoase de la artişti pe care îi iubeşti şi îi respecţi: Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, alături de regizorul Take, Ianke şi Cadîr, Grigore Gonţa:

Ceva mai devreme, stând la discuţii cu Tudor Chirilă, într-un alt loc din Oradea, Tudor ceruse un senviş, iar chelnăriţa i-a spus că nu se poate, că nu are cum să marcheze pe casa de marcat, fiindcă ei nu fac senvişuri. Sunt sigură că în locul cu princina se găseau nişte pâine, caşcaval, şuncă şi o foaie de salată, dar de ce să mulţumeşti un client, nu-i aşa?, când e mai simplu să zici că nu se poate, nu? Am întrebat-o, aşadar, pe doamna Maricica, dacă îi spui NU unui client, după ce i-am povestit istoria de mai sus:

– În nici un caz! Cu bunăvoinţă, orice se poate. Uite, pe vremea comunismului, nici noi n-o duceam perfect cu aprovizionarea, dar încercam să ne descucăm, ca să putem oferi clienţilor orice e în meniu. Într-o seară, a venit un personaj important din străinătate şi, după masă, ne-a zis că îi e poftă de ceva dulce, nişte fructe. Nu aveam nici un desert cu fructe, nimic făcut, oricum, şi nu aveam nici fructe proaspete. Dar nu i-am zis “Nu”, chiar dacă nu ştiam ce să fac!
Şi m-am dus în bucătărie, am văzut acolo un borcan cu compot de piersici. L-am desfăcut, le-am scurs, le-am caramelizat şi le-am flambat în sală, în văzul oaspeţilor, cu luminile stinse. A fost un succes nemaipomenit. Cum să-i spui NU clientului? Inventezi, te descurci, că de-aia eşti acolo!

Doamna Maricica povesteşte, eu răsfoiesc în continuare paginile Cărţii de onoare. Cred că ar putea scrie o carte cu poveşti în cei 50 de ani de prietenie cu artiştii şi, oricum, cartea asta ar trebui să stea la muzeu, ca să vadă orădenii toţi, să se mândrească, dar să şi înveţe că prietenia unor oameni speciali n-o câştigă decât alţi oameni speciali!

Această istorie faină e parte din seria povestirilor orădene, pe care vi le aduc aici, printrerânduri, alături de Cosmote. Sper că vă plac şi că vă inspiră!



Tags: , , , , , ,
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 24/10/2012 by ruxandra in category "Cântece şi încântări", "dinRomania", "Teatru

11 COMMENTS :

  1. By Eliza on

    Ruxandra, cu toate că sunt din Oradea, nu ştiam de măiestria acestei doamne. Foarte frumos reportajul!

    Reply
    1. By ruxandra (Post author) on

      eliza, as zice ca e o comoara locala, doamna Maricica! nu e putin lucru sa te aprecieze atatia oameni. si n’am putut posta toate “autografele”, ca iesea prea lunga povestea. sunt sigura ca daca mergeti si dati buna ziua politicos va arata si voua cartea si va spune si povesti :)

      Reply
    1. By ruxandra (Post author) on

      n’am mai apucat sa spun de vizita in bucataria Butoiului de Aur (nu pricep de ce a fost nevoie sa i se schimbe numele) si cum gazda mea mi’a povestit ca, daca nu esti sigur ca ciorba e o zeama comuna pentru toate soiurile de ciorba din meniu, te uiti cum sunt taie legumele. la taranesti sunt cubulete mici, iar la perisoare, de exemplu, trebuie date pe razatoare :)

      Reply
    1. By ruxandra (Post author) on

      sar’na, si mie mi’a placut mult cand am aflat’o, iar personajul, personajele, de fapt, sunt chiar de poveste! :)

      Reply
    1. By ruxandra (Post author) on

      si eu am crezut ca voi gasi povesti faine acolo, dar parca nu ma asteptam sa dau de toata floarea cea vestita a artistilor romani, toti cu ganduri atat de bune pentru o oradeanca! :)

      Reply
  2. By Sebastian Ganea on

    Buna ziua Ma numesc Ganea Sebastian si sunt nepotul d-nei Maricica din Oradea. Va multumesc in numele dumneaei si in numele meu pentru articolul minunat postat pe blog. Multumesc si celorlalti cititori pentru cuvintele frumoase. Sa stiti ca d-na Maricica e o persoana extraordinara, calda si saritoare. Nu e o diferenta ca esti din familie sau doar cunostinta. Cand mai veniti in Oradea? Oricum sa nu ezitati sa o contactati si sa treceti pe acolo. Cu mare drag va asteapta.

    Reply
    1. By ruxandra (Post author) on

      iti multumesc mult, sebastian, pentru gand si pentru ca ti’ai facut un pic de ragaz ca sa’mi raspunzi. doamna maricica e minunata, cu adevarat, atat de eleganta si, in acelasi timp, atat de moderna in atitudine. ma inclin cu drag in fata domniei sale si te rog sa’i transmiti ca ii multumesc din suflet ca m’a lasat sa aflu toate lucrurile astea minunate despre oradea!

      Reply
  3. Pingback: Cu blogul printre rânduri… de carte! | printreranduri.eu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *