December 25

Calendarul cu pisici

– Putem să luăm o pisică?

Cu nasul şi palmele lipite de geamul prăvăliei de animale, Clara nici măcar nu se întoarse spre mama ei ca să-i adreseze întrebarea. Ştia, inevitabil răspunsul – atunci când venea, plictisit, automat – era “Nu”.

– Uite, pe asta mică, uite ce mică e, cred că nici măcar nu mănâncă prea mult…

Puii de mâţă din vitrină se jucau fără griji, neinteresaţi de toate privirile aţintite asupra lor. Mama Clarei se uită în treacăt spre mogâldeţe. Surâse scurt, în sinea ei: ghemele de blană chiar erau destul de simpatice, cu codiţele subţiri, ca nişte creioane, urechile mari si lăbuţele care se împleticeau mergând.

– Nici o pisică, doar ţi-am spus. Alergie!

La cinci ani, Clara nu ştia prea bine ce e aceea o alergie, poate era ca atunci, iarna, când făcuse febră mare şi nişte injecţii dureroase, ori ca atunci când se lovise la genunchi şi-i cursese un lichid roşu – aflase că se cheamă sânge. Ori ca atunci când acelaşi lichid roşu îi cursese din nas? Nu cuteză să întrebe, era clar că mama nu avea, nici acum, chef de explicaţii.

– Hai, dezlipirea!
– La revedere, pisoilor!, le spuse Clara şoptit, cu părere de rău. Nu se poate, înţelegeţi? Alergie…

În fapt, nimeni nu avea nici o problema cu pisicile şi blana lor, doar că mama Clarei era mult prea comodă şi detesta ideea de animal în casă. Şi probabil că menajera ar fi cerut bani în plus pentru aşa ceva, iar ea ar fi trebuit să se înjosească suplimentar pentru a i se mări alocaţia lunară.

Probleme! Dădu enervată din cap, mai să-şi dărâme pălăria, ca să alunge gândurile. De când tatăl Clarei se mutase definitiv acasă, parcă nu te mai puteai înţelege cu copila, îi intrase în cap că vrea o pisică! Nu pusese nici o întrebare, ce-i drept, în afară de “Dar tata nu vine?”, după câteva seri. “Nu mai vine”, îi răspunse, pe un ton arţăgos. “Nu te mai vrea”.

Clara lăsase privirea în farfurie, încercând să ghicească ce făcuse greşit, cum adică nu mai era dorită, doar se purtase mereu frumos, fusese cuminte, ascultase tot ce i se spunea, îşi strângea jucăriile la locul lor în fiecare seară, aşa cum i se repeta tot timpul. Adică de ce să n-o mai vrea?!

Adevărul e că tatăl Clarei nu şi-o dorise pe Clara la început, îi ceruse chiar să termine sarcina, dar ea nu îl ascultase, ştia că un copil l-ar lega mai mult de ea, poate chiar l-ar covinge să plece de acasă, definitiv. Aşa apăruse, nedorită, cu ochii ei mari, întrebători, cuminte şi tăcută, trimisă de colo-colo prin colţurile casei. Până la urmă el ajunsese să iubească fetiţa şi, sigur, acum i-o ceruse, dar ea ştia mai bine, ştia că dacă îi dă copilul nu-l mai vede niciodată, nu mai are cu ce să-l aducă înapoi. Şi pe urmă ştia că suma lunară pe care i-o dădea nu e pentru ea, ci pentru copil. Şi a naibii să fie dacă din banii ăia avea să ia o pisică! Ce dacă venea Crăciunul?!

***

Mulţi ani mai târziu, Clara, îşi privea amuzată propria fiică, desfăcând cadourile de Crăciun. Anastasia se aşezase sub bradul imens şi îşi căuta numele pe cutii.

– Mama, cutia asta e găurită! Moşul are şoricei?
– Nu ştiu, draga mea, de ce n-o desfaci?

Anastasia scoase capacul cutiei şi din ea răsări un cap urecheat sub care se lăfăia o fundă mare şi, undeva, mai jos, o codiţă subţire ca un creion: “Miau!”, făcu funda!
– Vaaaaaai! Vaaaaai! O pisicăăăăă!

Clara zâmbi de bucuria copilului dar şi propriilor amintiri. Aşezat comod într-un fotoliu, tatăl ei o întrebă:
-Până la urmă maică-tii i-ai luat ceva?
– Desigur. I-am trimis un calendar. Cu pisici. Ştiu că îi plăceau tare…


Tags: , , ,
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 25/12/2012 by ruxandra in category "ganduri printre randuri

2 COMMENTS :

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *