Tata n-a plâns la mine în braţe

Eu l-am văzut pe tata plângând de două ori, şi niciodată în braţele mele. Prima dată a fost când şi-a pierdut mama, pe bunică-mea, după ce o îngrijise, prin rotaţie cu fraţii şi surorile lui, zi de zi, vreme de patru ani. A doua oară când l-am văzut pe tata cu lacrimi în ochi a fost pe holul secţiei Chirurgie a Spitalului de Urgenţă, când au scos-o pe mama din operaţie, încă intubată şi inconştientă. Ştiam amândoi că o să fie bine, dar imaginea aia…

Sunt sigură că a mai plâns şi când şi-a pierdut fratele şi două surori, dar s-a ferit s-o facă în faţa mea. Şi, cu atât mai puţin, în braţele mele! Pentru mine tata a fost mereu un reper de curaj, uneori inconştient, poate, dar curaj, oricum ar fi.

Mare parte din copilăria mea a fost în comunism. Dar tata n-a plâns niciodată pentru că nu putea să-mi ofere banane şi portocale, aşa cum orice copil are astăzi, n-a plâns pentru că m-au făcut pionieră şi eu, în prostia mea, chiar am fost mândră de asta, n-a plâns când mergeam la pregătire pentru olimpiadele de istorie sau constituţie, ambele pline de elogii pentru epoca de aur, minciuni cu care tata – el însuşi profesor de istorie – nu avea să fie de acord niciodată, iar eu le turuiam pe de rost, n-a plâns când cărţile bune se dădeau pe sub mână şi eu citeam Povestiri istorice cu eroi comunişti, n-a plâns pentru că şcoala de-atunci avea tablou pe perete şi în manuale cu tovarăşul, la dracu’, n-a plâns nici pentru că am fost selectată să dau flori pe la congrese în timp ce el le-ar fi împărţit mai marilor, şi chiar cu generozitate, niscaiva proiectile mortale!

© Tom Wang | Dreamstime.com

Nu, n-a plâns, ca să nu-mi strice mie o brumă de normalitate, câtă şi cum era ea în epocă. Şi nici nu mi-a spus vreodată că învăţ prostii. Mi-a povestit, însă, istoria altfel, mi-a ales cărţile bune pentru mine, m-a învăţat acasă ce nu învăţam la şcoală, că nu spunem Tovarăşa ci Doamnă, că părinţii şi bunicii lor – ai lui şi ai mamei – au fost furaţi, iar casele şi pământul lor confiscat de Partid, mi-a oferit instrumentele necesare pentru a gândi singură într-un context în care asta era mult mai greu şi mult mai periculos decât este acum.

Şi, repet, n-a plâns niciodată în braţele mele. Şi pentru asta – ca şi pentru multe altele, de altfel – o să-i mulţumesc toată viaţa! Fiindcă, dacă ar fi făcut-o, probabil că eu nu eram nici jumătate din ceea ce sunt astăzi!

(Am scris textul ăsta fiindcă m-am enervat niţel. De asta)

Update: între timp, autorul a şters textul patetic şi lacrimogen care m-a înfuriat. Dar eu l-am salvat, ca să nu creadă careva că m-am enervat aşa, aiurea. E aici.