Printre altele, Daniel m-a întrebat şi ce n-as putea ierta. Nu mă pot pune în situaţii ipotetice de genul ăsta şi nici nu ţin neapărat să aflu ce n-aş putea ierta. Viaţa are şi momente nasoale – păţăşti!, şi oameni cu duiumul şi, se ştie, oamenii nu sunt perfecţi. Deci supuşi greşelii. Şi e ok aşa.

De fapt, ce înseamnă să fii iertat? Că spui o vorbă şi gata, puf!, nefăcuta dispare din istorie, ca ştearsă de fostul guvernator al Californiei în Eraser? Că, brusc şi dintr-o dată, celuilalt îi trece supărarea şi se apucă vesel(ă) să adune cioburile păţaniei? Newsflash: nu se întâmplă aşa, nu iertarea te absolvă de vină ci propriile regrete şi, fireşte, nerepetarea greşelii.

Ai întârziat 10 minute la o întâlnire? Bine, se scuză. Ai uitat de ziua de naştere a cuiva? Hai, merge şi asta, la ce ritmuri trepidante au vieţile noastre. Dar dacă “ai uitat” că eşti într-o relaţie şi ţi se năzare să te pupi (sau de’altele) pătimaş cu altcineva… e iertabil?

Ceea ce mi se pare culmea cinismului în toată povestea asta e că cel care a greşit cere iertare. Adică după ce că ai comis-o fată de celălalalt, îi mai ceri şi iertare, îi ceri, practic, un serviciu, să te absolve de vina de a fi făcut cine ştie ce nefăcută. Nu vi se pare foarte nefericită exprimarea asta?

Share: