Cum ziceam odată, pe vremea când eram Ilinca Dima, potenţiala mea carieră de pianistă a fost compromisă total şi definitiv acum vreun an jumate, când am aflat de poliartrită. Sau PR, dacă vreţi. Vorba unui prieten, se poate spune acum că am PR-ul în sânge. Literalmente!

ok, ok, ştergeţi-vă lacrima din colţul ochilor şi opriţi remarca “aşa de tânără” (mă enervează deja) – fac tratament şi, mai presus de toate, am învăţat să fac haz de situaţie şi, în felul ăsta, PR cu PR trăieşte bine-mersi. Mai puţin când, ca aseară, păţeşte super criză de dureroasă înţepeneală şi până la urma, după vreo 3-4 ore, cheamă Salvarea. Bună patru dimineaţa, ca sa zic aşa.

Au venit, mi-au făcut cea mai dureroasă injecţie, ever, în umăr, au plecat. Era un medic tânăr, evident obosit şi alergat, care mi-a povestit că se aştepta să aibă o gardă mai uşoară, dar nu. Printre altele, avusese un apel de la cineva care a reclamat palpitaţii. Când a ajuns la faţa locului, a descoperit că pacientul (sau pacienta, ca n-am întrebat) sunase la Salvare după ce se speriase de-o… lampă! Nu că-i amuzant?!

Nu, nu e. Jumătate dintre cazurile pentru care s-a solicitat ambulanţa erau spaime, păreri, impresii şi crize de ipohondrie. Practic, în loc să scurteze costurile şi timpii de reacţie pentru cazurile cu adevărat grave, apelurile astea nu fac decât să irosească resurse.

Mi-a fost un pic milă de medicul care a venit la mine. Era obosit, trist, demoralizat. “Asta nu e meserie, să tratezi oamenii speriaţi de lămpi!”. Subscriu. Ar fi bine să nu mai chemăm ambulanţa când suferim că ne atacă veioza. Pentru aşa ceva, ţineţi o bâtă la îndemână şi descurcaţi-vă singuri fiindcă cineva poate chiar are nevoie de medic în timpul ăsta! Numa’ zic!

Hai, să fim sănătoşi, vorba lui Adi!

Share: