Lumea e cucerită de Internet, şi nu există nici un dubiu în sensul ăsta. Reţelele sociale sunt pe val şi, dacă e să fim un pic atenţi la ce a zis ieri Adam Nunn, treburile vor deveni încă şi mai targetate, şi mai personalizate. Aparent, e un lucru bun că TV-ul o să-ţi recunoască faţa. Aşa o să ştie să sară cu graţie peste anumite canale, cum ar fi Trinitas TV. E in grilă, dar nu mă uit niciodată la el. O să ştie, probabil şi care sunt produsele care mă interesează sau în al căror target pot fi şi o să-mi arate doar acele reclame. Vechea expresie “Vorbeşti ca televizorul” o să capete, cu siguranţă, alt sens!

Până când toate aceste vor fi parte din realitatea cotidiană pe la noi, însă, mai e un pic. Nu mult, probabil, dar mai e. Tot aşacum mai e şi până când telefonul fiecăruia dintre noi – smartphone, fireşte – o să ştie să spună, de capul lui, unde suntem, ce facem, cu cine, eventual să dea şi like în locul nostru.

Nu zic nu. Am apucat pe drumul ăsta şi nu mai dau înapoi, pe de-o parte fiindcă meseria nu m-ar lăsa, şi pe de altă parte pentru că îmi place această interconectare. Am ajuns să cunosc – şi mă bucur că e aşa – oameni cu al căror drum probabil nu m-aş fi intersectat altfel decât virtual, ţinând cont că unii locuiesc prin alte oraşe ori chiar prin alte ţări. E bine. Şi totuşi…

Acum câteva luni, cineva a luat nişte poze de-ale mele care fuseseră postate pe FB de altcineva. Poze de la Retroparty. Eram desculţă, fiindcă mă terorizaseră botinele. Între prieteni şi amici, în real life, nu am avut şi nu cred că a fost o problemă. Dar pe net s-au găsit voci să comenteze cu răutate (altfel, gratuită) şi, da, treaba m-a iritat. Nu atât de mult comentariile cât ideea, faptul că cineva poate să facă ce doreşte cu poza mea, cu textele mele, cu numele meu, iar eu nu prea am ce face în sensul ăsta! Încă nu sunt imună la asta şi nici nu cred că trebuie să devin.

În weekend am fost la Vamă, a fost prima “mare” pe anul ăsta. Şi prima dată, cred, când mi-am pus serios problema, după ani buni de topless, “Dar dacă mă trezesc cu poza cine ştie pe unde?”. Şi am renunţat la obiceiul meu. Era vreo mare sfârâială dacă apărea vreo poză cu mine aşa, că doar nu sunt vreo vedetă să se fi plimbat poza cu likes si RT-uri pe net?! Nu era. Dar am preferat să nici nu existe posibilitatea asta. De fapt, sunt decisă să renunţ, pe litoralul românesc cel puţin, la obiceiul de a face plajă despuiată.

Mai multe metode de comunicare înseamnă şi un plus de expunere, cu fiecare noua reţea socială în care suntem activi, cu fiecare post pe blog, cu fiecare tweet şi status postat. Şi, din perspectiva asta, parcă nu mă grăbesc să evoluez. Pe de altă, parte, însă, mă întreb dacă (mai) avem de ales!

Unde şi cum tragi acea linie subţire, în aşa fel încât să poţi face în continuare ce şi cum vrei, fără stresul că ceea ce faci o să devină… viral!?

Share: