Azi Darly ar fi împlinit 94 de ani şi mie nu-mi vine să-i duc nişte crizanteme imense acolo unde e acum, fiindcă pare, aşa, implacabil, iar locul ăla e trist şi nu are nici o legătură cu casa ei, cea cu obloane albastre şi cu vizor în formă de inimă, cea în care păstra pozele noastre şi tăieturi din reviste, ca să ni le arate mai târziu.

Darly rămâne omul care m-a învăţat fundamentele fericirii, fără să mi le “predea” niciodată, doar prin exemplul personal. Oricât de greu i-ar fi fost – şi i-a fost greu, pe alocuri, chiar foarte greu!, căci o fată de moşier n-avea cum să fie tratată prea frumos de regimul comunist! – Darly găsea motive de bucurie!

N-a venit pensia la timp? Nu-i nimic, uite ce bucurie, a înflorit trandafirul! E coadă mare la butelii? Nu-i nimic, o să coacem o turtă în sobă şi ce frumos o să miroasă în toată casa! A mai rămas doar o cană din raţia lunară de zahăr? Perfect, ne ajunge pentru un şerbet!

Nimic nu era prea dramatic pentru bunica mea şi astfel am învăţat de la ea poate cea mai preţioasă lecţie din viaţă, aceea de a observa (şi) lucrurile bune din jur şi că, oricât de greu mi s-ar părea în viaţă la un moment dat sau altul, mereu, mereu!, se va găsi şi ceva care să mă bucure, ceva care, dacă n-o să alunge amarul, măcar o să-l îndulcească ori coloreze un pic.

Mi-e înfiorător de dor de ea, mi-e dor s-o sun, să-i povestesc despre toate cele, să-i dau un telefon fiindcă e nush ce simfonie la radio, ca să asculte şi ea, mi-e cumplit de dor de ea. Şi chiar dacă îmi dau lacrimile din pricina asta, că nu mai e aici, că nu mai e la distanţa de un telefon ori de-o îmbrăţişare, strânsă, strânsă, ascult La Vie en Rose şi ştiu că, într-un fel sau altul, o să fie mereu cu mine, o parte din mine, din ceea ce sunt!

Aşa că îl las pe Louis să-mi amintească…

Share: