Una dintre cele trei babe ale mele, cea mai tânără… Prin comparație cu celelalte două, care au sărit bine de 80, asta, care are un pic peste șase decenii, nici nu e babă, dar așa le zic eu, generic, ???babele mele???. În fine, ziceam că cea mai tânără, doamna S., e fosta proprietară a apartamentului meu. La un an după ce am cumpărat eu, s-a mutat înapoi, chiar aici, pe același etaj.

Zicea că unde se mutase ea avea vecini nesuferiți, ???se uitau ciudat la tine dacă le ziceai să beți o cafea??? dar și pentru ca să nu strice ???triumviratul???. Până la urmă, cu bune, cu rele, femeile astea sunt împreună de vreo 40 de ani.

E o femeie modestă. foarte curată și cu principii de viață simple și sănătoase. Are și o pisică, imensă, suspect de lenesă, cu care s-a certat Maxine Jazz când am fost odata cu ea cu tot în vizită. Ei, vecina asta a venit la mine la ușă c-o punguță în care a pus trei mere și o pară: Ia, Ruxăndrica, mamă, că-ți trebuie vitamine. Se-aude de pe hol cum tușești!

(am prins o raceală ce are ca bonus o tuse de te amețește!)

Fără îndoială, gestul e minunat, sunt recunoscătoare, am mulțumit frumos și-l voi întoarce curând, fiindcă oricum sunt atentă cu babele mele. Dar ideea e alta: de ce gesturi din astea mă prind mereu cu garda jos, aproape să-mi dea lacrimile?

A ajuns, oare, un standard să ne așteptăm la indiferență sau răutate mai degrabă decât la gesturi din astea simple, omenești?

mar

Later edit: tocmai mi-a adus si două felii din cea mai bună plăcintă cu mere!

Share: