December 21

După 21 de ani

Update, 21 decembrie 2012: Postul ăsta (cu aldine) a fost scris în 2007, în principal pentru că mi se pare extrem de important să nu uităm ce s-a întâmplat atunci, să nu uităm că s-a ieşit în stradă nu pentru o pensie mai mare ci pentru libertate, pentru principii, pentru ca să putem gândi şi vorbi liber. Din păcate, însă, mi se pare că, în timp, partea cu gânditul s-a cam atrofiat, şi am rămas doar cu vorbitul… Şi cerutul.

Nu a fost în van moartea acestor oameni, vreau să cred asta, am nevoie să cred asta! Şi tocmai de-aia sunt, uneori, atât de furioasă pe tot ce se întâmplă, pe noi toţi, mai ales!

Continue reading


December 20

Quickies

Mi-am uitat telefonul acasă. Eu nu fac aşa ceva. Partea amuzantă (singura!) , e că fix ieri îi spuneam cuiva că eu nu cred în “mi-am uitat telefonul acasă”. Deci, da, mă scuzaţi, nu mai zic, nu mai fac. Aveam opt apeluri ratate si două sms-uri niţel furioase.

Fireşte, am fost convinsă că l-am uitat în taxi, pentru că ştiam că m-am întors din drum să-l iau. Adevărul era la mijloc, mi-a alunecat pe palier. L-a găsit o vecină şi mi l-a dat. There is magic, after all!

***

Azi am fost să iau cărţile  cu basme câştigate de Mădălina la licitaţie şi în drum spre Jurnalul m-am oprit la o florărie să iau nişte ponsettii. Cele rele să se spele, cele bune să se’adune.

În florărie, vânzătoarea şi o doamnă mai în vârstă. Scot o cască dintr-o ureche, zic ce vreau şi în timp ce le împacheta “de cadou”, cred că mi-am dat sonorul mai tare la fredonat – ce vreţi, sunt dezgustător de bine dispusă zilele astea! Fază la care vânzătoarea zâmbeşte şi zice, Uite ce mai cântă domnişoara, îţi vine să te iei după ea, aşa bună dispoziţie, ar trebui să luăm exemplu, să zâmbim şi noi mai des. Cât de tare e asta, apropo de Povestea de Crăciun scrisă azi dimineaţă?

(acum, între noi fie vorba, domnişoara cânta “In for the kill”, că i-a rămas pe creier de ieri, da’ nu e bai, era un cântec, ok? Se pune!)

***

La JN, ca un făcut, răsăreau pe hol fix oamenii care-mi sunt cei mai dragi pe-acolo, m-am bucurat mult de revederi. Mda, sunt sentimentală uneori.

Dincolo de asta, însă, am întâlnit cel mai bestial căţel în imaginea de pe monitorul domnului Victor Stroe, căruia îi şi mulţumesc pentru că mi-a dat voie s-o postez aici. Ea e Snoopy:

Căţel de fotograf profi, nene, uite ce “obiectiv” are! :)))))


December 20

Poveste de Crăciun

A fost odată un viitor. Şi era trist şi sumbru precum feţele oamenilor care-l populau. Bucuria era doar un zvon menţionat în cărţile vechi de istorie, fiindcă, vezi bine, nimeni nu mai ţinea minte exact ce-i aceea şi cum se fabrică ea. Dar nici nu le păsa.Toate cele erau automatizate, oamenii comunicau din ce în ce mai puţin şi, pentru că nu ştiau ce-i aceea bucurie, nu mai râdeau, nu se mai îndrăgosteau. La naiba, nici măcar nu mai înjurau! Puţinele emoţii rămase erau exprimate în LIKE-uri şi UNLIKE-uri pe reţeaua socială. Da, în viitor era o lume cam sinistră. Sau cel puţin sper că aşa ni s-ar părea nouă, acum.

În iarna când s-a petrecut istoria, Milena Escu avea să împlinească 10 ani, un deceniu chinuitor, fiindcă Milena era o Ciudată. Încă de când îşi putea aminti, zâmbise şi se bucurase de cele mai mici detalii. Prefera puţinele petice de verdeaţă rămase intacte în locul blocurilor înalte de beton şi îi plăceau culorile mai mult decât orice.

La început, părinţii ei, Eştii, speraseră că se va adapta, dar, nu! Milena continua să zâmbească şi nimeni nu avea habar cum s-ar putea îndrepta acest lucru. Îi năruiseră copilăria cu uniforme gri, într-o şcoală cenuşie, însă până la urmă au fost nevoiţi să accepte că acest copil era pur şi simplu handicapat. O ruşine!

Milena acceptase fără voie acest statut, de ciudată puţină la minte, dar se gândea mereu cum ar putea îndrepta lumea. Ar fi vrut să se întoarcă în timp, dar îi era teamă de ce ar putea descoperi acolo. Totuşi, când găsi o pagină dintr-o carte veche în care scria ceva despre o sărbătoare ciudată numită Crăciun, se decise să încerce.

Teleportarea în timp nu era complicată, dar nimeni nu mai încercase, pentru simplul fapt că pe nimeni nu interesa trecutul. Milena a introdus coordonatele, închise ochii şi apăsă pe buton. 2010, vin!

***

Cu doar câteva decenii mai devreme…

Era seara de Ajun, iar mulţimea ieşise pe străzi pentru ultimele pregătiri de Crăciun. Milena urmărea curioasă tot acest ritual, încercând să descifreze bucuria pe chipurile oamenilor. Se simţea îmbrâncită şi aruncată ici şi colo, în urechi îi bubuiau sunete ciudate ce se tot repetau, becurile colorate şi farurile îi luau ochii. Intră într-un magazin. Un bărbat ciudat îmbrăcat, în haină roşie tivită cu blană artificială, murdară, flutura un instrument necunoscut, zgomotos. Se decise să-l întrebe:

– Domnule, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
Bărbatul răspunse răstit:
– Acum e Crăciun, perioada aceea din an în care mă obligă să mă îmbrac în costumul ăsta ridicol!
Lângă bărbat, văzu o femeie cu multe pungi.
– Doamnă, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
– O mizerie! Trebuie să cheltuim o groază de bani ca să luam lucruri nefolositoare pentru oameni nerecunoscători, zise femeia, înşfăcând încă o vază de pe raft.
Nedumerită, Milena ieşi în stradă, aproape lovindu-se de o arătare care stătea chircită la uşa magazinului.
– Domnule, nu vă supăraţi, ce-i acela Crăciun?
Arătarea rânji.
– E cea mai bună perioadă din an, când toată lumea e deschisă fie la pungă fie la buzunare. Cumperi un portofel? Îl dau ieftin.

Milena nu cumpără nimic. Continuă să meargă pe străzi întrebând oamenii ce-i acela Crăciun, fără ca răspunsurile lor să dezlege misterul bucuriei despre care citise în pagina pierdută de carte. Vedea peste tot oferte de Crăciun, promoţii de Crăciun, cântecele pe care le auzea evocau momente magice, dar bucuria părea să lipsească cu desăvârşire din toată agitaţia. Şi era aproape miezul nopţii.

Poate ar fi trebuit să mă întorc şi mai în urmă, ca să pot înţelege, se gândea Milena. Apoi îl văzu.

Bătrânul zâmbea puţinilor trecători, împărţind cele mai bune fursecuri calde din lume.
– De ce faci asta?, îl întrebă, apropiindu-se.
– Pentru că asta înseamnă Crăciun, să dăruieşti şi să te bucuri de zâmbetele celorlalţi.
– Bine, dar ceilalţi oameni sunt atât de grăbiţi, de preocupaţi… Care e secretul tău?
Nu e nici un secret, micuţo. Totul e să te opreşti preţ de o secundă si să nu uiţi, cu nici un chip, să zâmbeşti!

Milena zâmbi, în timp ce ronţăia un fursec. Parcă se oprise vremea. Ridică privirea. Bătrânul dispăruse dar în locul lui stăruiau arome de scorţişoară, anason şi vanilie…


December 20

And the winner is…

Licitaţia pentru pomul cu daruri a luat sfărşit! Câştigătoare este Mădălina Uceanu cu o ofertă de 450 de lei. Cu siguranţă, generozitatea Mădălinei va putea schimba ceva pentru copiii care azi nu ştiu să scrie şi să citească şi, cine ştie, poate le va oferi chiar o carieră, că doar e specialistă în aşa ceva! Îţi foarte mulţumesc, doamnă!

Pe lângă copacul propiu-zis, Mădălina va primi abonamente pe trei luni la revistele Tabu şi Money Express, un VIP Pass la ediţia a XVIII-a a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (mai/iunie 2011), o invitaţie dublă la concertul Gotan Project by Events, şi colecţia Basmele Românilor, oferită de Jurnalul Naţional.

Nu în ultimul rând, le mulţumesc foarte mult celor care au făcut oferte pentru copacul cu daruri: Vlad, Adriana, Crinuţa, Adrian şi SPV Legal, şi le amintesc că pot încă participa la tombola pentru Brad Florescu şi biletul de avion până în Thailanda oferit de Air France.

Înscrierile la tombolă se pot face AICI până pe 24 decembrie, la ora 23.59, iar banii donaţi, minim 99 de lei, vor merge în acelaşi cont, al organizaţiei Salvaţi Copiii. Extragerea şi anunţarea câştigătorului are loc pe 25 decembrie.

PS pentru cine mai are nevoie de motivaţii, poftim: “ea e Ruxandra!“. Nu e pentru suflet, e pentru minte.


December 18

Printre rânduri, ţop şi domnul Sony!

Pentru cei care au deschis computerele mai târziu şi nu sunt la curent cu unele detalii vitale despre autoare, e necesar să menţionez că printre rânduri există şi un motan: domnul Sony. Dincolo de coabitarea noastră şi năzbâtiile pe care le face (despre care am să scriu, negreşit) uneori se dă şi pe twitter în locul meu.

Deci dacă citiţi vreodată pe-aici ceva scris cu labele să ştiţi că a preluat comanda!


December 17

Moşule, cooperăm şi noi mai cu talent?

După ce ieri am fost ameninţată că voi fi tăiată de pe o anumită listă de Crăciun fiindcă am fost nedisciplinată cu un email (deşi pot să explic, zău că pot! am explicat de ce), m-am gândit că n-ar fi o măsură tocmai lipsită de sens să-i trimit o scrisoare deschisă lui Moş Crăciun, poate mai am vreo şansă…

Dragă Moş Crăciun,

te rog să mă ierţi că-ţi scriu doar acum, aproape de Ajun, probabil ai închis şi lista cu daruri şi pe cea cu persoane care ar merita să primească ceva. De altfel, sunt aproape sigură că nu te mai aşteptai să-ţi scriu, că nici atunci când eram copil nu prea te băteam la cap. E drept că am vrut şi am primit Optik Cabinet, dar ştiu că a fost unchiul Ionel, nu tu. Probabil tu erai responsabil cu pijamalele, dar când ţi-am cerut eu, vreodată, pijamale?! Nu, serios! Arată-mi scrisoarea aia şi o mănânc! Nici acum nu prea le (su)port, să ştii!

Oricum, trebuie să admiţi că te-am menajat de-a lungul anilor. Nu ţi-am scris, nu te-am deranjat, ba chiar te-am scutit de câteva drumuri, atât la mine cât şi pe la unii oameni dragi. Altfel, sunt sigură că ţie nu ţi-ar fi trecut prin minte să-mi aduci, anul trecut, paltonul ăla albastru. Sau geanta verde de acum doi ani. Sau pantofii alb cu negru de acum trei ani. Sau… Ai prins ideea, nu? Bun.

În cazul ăsta, pune pentru mine-n sac The Gift.

Mai important, însă, ocupă-te un pic de copiii pe care i-am cunoscut acum câteva zile, te rog. Sunt copii buni, dă-le o şansă şi poate la anul ai să primeşti scrisori scrise chiar de ei. Dă tu oamenilor un gând bun, iar eu îi trec pe listă cu şansa de a pleca în Thailanda, la Brăduţ, cu Air France. Ne-am înţeles?

Cu drag,

Ruxandra

PS N-am fost şi n-am să fiu cuminte. Dar şi tu… Pijamale?! Suntem aproape chit!


December 16

Călătoriile intempestive sunt cele mai fun sau Cum am ajuns la Cluj

Şi cam aşa am plecat şi eu la Cluj, ieri, atât pentru Social Media Summit, made by Revista BIZ, cât şi pentru că ştiam că urmează să mă văd cu oameni care mi-s dragi şi care n-au nici o vină că io-s bucureşteancă, la mama naibiului distanţă, deci.

Pe sistemul “zis şi făcut”, sunat Tarom, găsit bilet, aflat preţ, lacrimat puţin, platit, vrie, vrie, vrie, aeroport, descalţă-te, încalţă-te, pipăială, zbor, Cluj. Menţionez că am avut o conversaţie interesantă în avion cu un vecin de zbor: Duncan, care preda business management la UBB (I know you read this, Duncan! Thanks for a lovely hour!), ceea ce e o premieră pentru mine fiindcă de obicei am parte de “mama şi copilul” :D

Aseară s-a lăsat cu voci, chitară şi Jaggermeister, prea bun şi prea frumos, am cântat şi io, da’ discret, aşa, sper că nu m-a auzit nimeni! Restu’ mai citiţi şi pe twitter, #smscluj, şi-acum chiar vreau să fiu foarte atentă, pen’că vorbeşte reprezentantul unui brand al cărui fan declarat sunt (Nokia).

Totuşi, reţineţi concluzia: călătoriile gen “acum, hai!” sunt cele mai tari. Nu e prima dată, fireşte, doar că n-o mai făcusem de mult şi mi-am adus aminte ce mişto e! Data viitoare bifez un oraş din afara României. Dacă-i bal, păi bal să fie!


December 15

Investiţii în viitor

Ieri am fost la unul dintre centrele Salvaţi Copiii, în cartierul Dămăroaia cu intenţia declarată de a scrie unele dintre poveştile copiilor care învaţă acolo. Intenţionam să scriu ceva care să umble la coarda voastră sensibilă, să vă impresionez, ca să vă fac fie să licitaţi, fie să participaţi la tombolă, dar m-am răzgândit după ce i-am cunoscut pe copii. Ei nu au nevoie de milă, compasiune ori clătinări din cap, nu. Au nevoie să nu întoarcem capul. Conştient, asumat.

Elena, Vlăduţ, Narcisa, Ana Maria, Vasile, Florin, Ruxandra, Mirela, Marius, Violeta, Andreea. Toţi au vârste cuprinse între 8 şi 14 ani, doar unii dintre ei au silabisit, cu greu, “pî rî a… aaaa… liii nî e” pe cutiile cu bomboane pe care le-am dus. Ea e Ruxandra.

Provin din familii dezorganizate, cu părinţi plecaţi în lume sau părinţi cărora le pasă prea puţin de ei şi de viaţa la care îi condamnă prin privarea de educaţie, de atenţie şi, nu în puţine cazuri din păcate, de afecţiune. Merg la centru câteva ore pe zi, punând la încercare răbdarea şi priceperea doamnei Mimi şi a Alexandrei, care se străduiesc să facă “lecţii” cu ei.

E greu, domnişoară. Ei au vârste diferite, unii dintre ei nici literele nu le ştiu, cu alţii am ajuns la citit sau scris după dictare, cu alţii abia repetăm tabla înmulţirii. Nu avem suficient spaţiu ca să-i separăm pe nivel de învăţătură, dar facem tot ce putem ca să acordăm atenţie fiecăruia – îmi spune doamna Mimi.

Le-am povestit copiilor de cei 10 de nota 10, le-am spus câteva vorbe despre fiecare, i-am întrebat dacă pot să le trimită un mesaj. Au fost de acord cu toţii că “mulţumesc” e cel mai frumos, şi au mai adăugat, fiecare, câteva desene.

A fost nevoie să-mi amintesc de orele de caligrafie din clasa a doua ca să le arăt unora cum se face A sau c de mână ca să-şi scrie numele pe foile cu desene. A fost nevoie de toată stăpânirea de sine (de mine!) ca să nu-mi dea lacrimile când Mirela, cea mai mică dintre ei, m-a îmbrăţişat după ce i-am închis geaca sau când mi-au povestit ce-şi doresc de Crăciun. Lucruri simple, cum ar fi, de exemplu, portocale.

De ce să-ţi pese?

Situaţia lor nu e roz deloc. Nu mai sunt primiţi în şcolile de stat după o anumită vârstă, decât dacă trec un examen pe care, 99% dintre ei, nu au cum să-l treacă. Sunt izolaţi din pricina etniei (spuneţi ce vreţi, ştim cu toţii că un copil de ţigan are mai puţine şanse să se integreze!), din pricina ignoranţei părinţilor, din pricina sărăciei şi a indiferenţei. Sunt condamnaţi la excludere socială iar rezultatul va fi că, peste 10-15 de ani, nu doar că nu vor produce nimic, ba dimpotrivă.

Nu e vina lor. Nu e nici vina noastră. Dar spre deosebire de stat, căruia i se rupe cu tărie de toţi, noi, fiecare, oricare, putem schimba viitorul pentru aceşti copii. Dacă un creion colorat în plus îi face să-şi descopere talentul la desen, dacă un abecedar îi ajută să ştie citi, dacă un abac îi ajută să înveţe cât fac 2+2, pentru ei e mare lucru. Au o şansă în plus de a produce ceva util în loc de a deveni infractori sau simpli asistaţi social.

Sunt multe cauze care vă cer mărinimia acum, de Crăciun. Printre ele, şi aceşti copii. La schimb, ca să fie mai uşor, ştiţi deja ce puteţi câştiga. Mă rog, pe lângă mulţumirea că aţi investit în viitor. Şi nu doar al lor…

Tombola pentru Brăduţ (La mulţi ani, domnu!)

Copacul cu daruri

Adi, Diana, Mugur, Roxana si Alex, Daniela, Viorel, Daniel, Răzvan, Oltea au şi ei brăduţi numa’ buni de licitat.


December 15

Wir sind allein?

Probabil că o să “comit” o rubrică specială de muzici pe blog, prea sunt muzico-dependentă. Dar până atunci, pentru că n-am mai ascultat de multă vreme cântecul de mai jos, iar în seara asta mi-am propus să scriu poveşti, şi trebuie să mă bag în starea de scris poveşti, iată:

Şi nu, românescul alean nu vine de la nemţescul allein, singur, adică, ci de la ungurescul ellen, care înseamnă contra. M-am documentat :)