January 10

Dragoste la prima citire

Azi am primit al doilea colet şi, odată cu el, pe ursuleţul Otto. Mă rog, nu chiar pe el, ci autobiografia lui. Am şi citit-o, e o carte pentru copii şi nu are foarte multe text. În schimb are desene făcute în creion chiar de autor, desene frumoase, ca şi povestea lui Otto. O aventură extraordinară, apropo, cu război, prieteni pierduţi şi regăsiţi, o călătorie peste ocean, bucurii şi tristeţi. De citit.

L-am aşezat pe Otto lângă celelalte două cărţi de care nu m-aş despărţi niciodată: Prinţesele lui Şerban Foarţă şi Micul Prinţ, varianta cu desenele lui Saint Exupery. Ambele, teoretic, cărţi pentru copii, ca şi Otto. Şi totuşi, eu le găsesc delicioase chiar şi azi, când actele de identitate mă despart de vârsta copilăriei.

Bineînţeles că le-am scos şi pe ele de pe raft şi le-am răsfoit. Mi-am mai amintit de Habarnam (e acasă la ai mei) şi de Natalia Durova, căpriorul Biţă şi motănaşul Tumbă – mai ştie cineva de cărţile astea??

A! Şi pentru că tot a venit vorba, aş vrea şi eu, cu împrumut, măcar, Aventurile lui Ciopîrţilă de Tiberiu Utan. O caut de vreo doi ani prin anticariate, şi pe net şi pe la Universitate, dar n’o găsesc.

Ia să vedem cine ce citea când era de-o şchioapă. Să zicem… tinereii Cristi, Stefan, Diana, Aiurea, Marieta, Sorin şi, deşi ştiu că nu se joacă leapşa dar poate zice la comentarii sau pe twitter, Arhi.


January 10

Fardurile, o relaţie platonică

Mă întreabă Maldita de farduri şi relaţia mea cu ele, motiv pentru care m-am aşezat întru cugetare şi pescuire de amintiri, cam ca Dumbledore din pensiv.

Primul obiect din această categorie de care pot să-mi amintesc e o mascara Helena Rubinstein. Tubul era auriu, semăna cu un stilou şi mă atrăgea ca un magnet. Nu ştiam nici la ce foloseşte şi nici nu mă interesa. Eu îl foloseam ca microfon pentru lălăielile curente, as seen on TV. El e, neschimbat în ultimele decenii:


Mama zice că m-a găsit odată măzgălită cu ruj din cap până în picioare, dar eu nu-mi aduc aminte aşa o ispravă. Şi chiar dacă s-a întâmplat, cu siguranţă, rujul e cel care m-a atacat. Eu eram un biet copil lipsit de apărare.

Istoria recentă

Până să încep şcoala, machiasem toate păpuşile. Cu carioca. Erau hidoase! Dar pe faţa mea tot nu eram tentată să desenez şi primele încercări s-au petrecut abia în liceu. Vinovat, de data asta, era un creion dermatograf. Tata m-a pus să mă şteg imediat şi mi-a tras un perdaf de parcă luasem măcar un patru la mate – ştiu, pentru că l-am luat şi pe ăla, tot în primul an de liceu!

Deci, pe furiş, mai puneam nişte dermatograf. Şi, ulterior, un pic de mascara. Când şi dacă îmi aminteam. Ceee ce nu se petrecea prea des, oricum. Abia printr-a 12-a am început să mă machiez, dar numai în cadrul activităţilor extraşcolare, la radio sau la concertele din Club 30 sau din Lăptărie.

Şi alte (multe) damblale!

Totuşi, partea asta cu fardurile nu s-a lipit niciodată de mine. Mă machiez, da, la birou sau când ies prin cluburi, dar sunt departe de a avea un întreg arsenal de produse. Fond de ten, farduri de pleoape, dermatografe, două rujuri, mai multe glossuri, blush, mascara. Le pot aplica pe toate, corect, fără să mă uit în oglindă, sub două minute. M-a cronometrat un domn, uluit de aşa performanţă.

Deci cu machiatul n-am cine ştie ce relaţie. Totuşi, ca orice femeie, nu sunt lipsită de damblale. Lac de unghii, am mai zis. Nenumărate accesorii:  cercei, chestii de atârnat la gât, brăţara de gleznă, tatuajul. Eşarfe şi fulare şi şaluri. Şi pălării. Pantofi! Şi botine! Şi sandale! Parfumuri! Şi, desigur, fumuri! :))


January 9

Dor căţărător de ora 23.16

Nu începe niciodată aşa devreme, dar probabil că anul ăsta, după un 2010 prea lin, îşi cere drepturile. Deja!

Deci vineri noapte, pe neaşteptate,  cu un pom de Crăciun lângă mine, zduf! M-a lovit, aşa, brusc şi dintr-o dată, de-a trebuit să sprijin un perete. Şi mai târziu la fel, într-o hărmălaie de nedescris.

Şi-az’noapte, tot aşa, brusc, de nici nu-mi mai auzeam interlocutorul, o secumdă lungă am avut senzaţia că încolţea de-a dreptul, pe repede înainte, mai-mai să iasă prin tricou. Probabil era de la bolovanul purtat la gât, cules acum vreo trei ani pe fericirea-i un lucru mărunt dintr-o dambla devenită obicei, transformat apoi în medalion şi dăruit pe post de piatră preţioasă. Probabil. Dar eu n-aş fi deloc aşa sigură.

Ce ştiu, sigur-sigur, e că mie îmi e dor de mare. Atât aşa:

The Cat Empire – The Lost Song (live)

Asculta mai multe audio diverse

cât şi aşa:

cât şi în alte feluri pe care limitatul internet nu e-n stare să le transmită. Cum ar fi gustul de piele sărată. De exemplu.


January 9

Un vis

În prima sa aparaţie publică, Susan Boyle, o tărancă din fundul Scoţiei, a declarat că ea cântă şi că i-ar plăcea să ajungă faimoasă cam ca Elaine Page. Pfuahahahaha, a fost reacţia publicului, a juriului şi a milioanelor care au văzut clipul pe YouTube. Tanti, vezi de treabă, bagă minţile în capul creţ şi grizonat! Auzi la ea, ce tupeu!

Ultima între cei zece copii ai familiei Boyle, Susan a fost privată de oxigen la naştere, ceea ce a dus la oarece dizabilităţi de învăţare şi, desigur, la multe ironii şi răutăţi din partea celor din jur. Sigur nu i-a fost uşor ca ţintă a miştourilor, dar a continuat să viseze şi să creadă în visul ei, ajungând într-un final pe scena de la Britain’s Got Talent, de unde a plecat spre satul ei cu trei Yes! Demonstrase!

Nu contează că n-a căştigat concursul, ieşind doar pe locul doi. E neesenţial. A fost remarcată iar acum are propriul ei album, The Gift*, care e în topul vânzărilor pe 2010, cu aproape două milioane de copii vândute, chiar dacă a fost lansat abia la finele lunii noiembrie.

Cel mai important lucru, însă, e că a fost pe scenă în duet cu Elaine Page şi acum e măcar la fel de celebră ca aceasta, dacă nu chiar şi mai şi! Vis împlinit!

Ştiu că au curs râuri de pixeli şi cerneală despre Susan Boyle. Dar eu am descoperit-o cu adevărat abia la finele anului trecut, ascultând varianta ei la Memories şi apoi fiecare piesă de pe The Gift.

*Pe care, apropo, urmează să-l primesc. Pentru că, nu-i aşa?, Moş Crăciun există!


January 8

Exele pe înţelesul tuturor

Ca să fie clar: bărbaţii nu-s curioşi, nu! Ei fac research, se informează, se miră, se nedumeresc. Şi uite-aşa a progresat lumea de la bizonul aţos vânat cu suliţa goală până la prăjiturelele cumpărate în miez de noapte de la non-stop.

Totuşi, uneori au şi ei curiozităţi. De exemplu, despre exe. Adică de ce reprezentantele aceastei categorii,  în loc să rămână unde e treaba lor, adică în trecut, se interesează în continuare de soarta lor.  Şi cum adică să rămâna ecşii “Amici”? Mai jos, explic, pe rând. Şi cu un desen.

E adevărat, uneori problema poate deveni spinoasă. Personal, cu excepţia păruielilor, cred că am avut ghinionul de a experimenta aproximativ tot spectrul exesc în splendida şi deplina sa desfăşurare. Cel mai frecvent întâlnit gen e exa care-şi vede de treburile ei până când el începe o relaţie şi, brusc, ea nu mai vrea să fie exă. Să vezi atunci telefoane şi SMS-uri şi invitaţii la film şi mailuri şi poze cu camera ei proaspăt redecorată în bleo. Hm… Să-i rup ei capul? Să-l rup pe-al lui? Cine e de vină, de fapt?

Şi totuşi, nu e (doar) vina exelor

De foarte multe ori, domnii au prostul obicei de a pleca la vânătoare înainte ca mâncarea să se strice (băi, şi e tipic masculin să te intereseze doar mâncarea în povestea asta, apropo!), ba uneori simt aşa, o nevoie atavică, să schimbe meniul, chiar dacă nu e nimic în neregulă cu mâncarea. Şi ce fac ei, draguţii? Îşi pun penele şi kiltul de piele, se vopsesc pe faţă, se tăvălesc prin noroi, şi pleacă la vânătoare.

– Helăăău, domnu’, mă scuzi că întrerup momentul “Me, Tarzan!”, dar când crezi că ajungi pe-acasă?

– Ăăă, păi, ştii? Ăăăă, nu prea aş mai veni. Să vezi, că mâncarea era… ăăă… nu era…. Şi a trecut pe-aici o turmă de căprioare… Şi eu… ăăăăă… trebuie să închid acum. Da’ mai vorbim. Pa!

It’s called CLOSURE!

Sunteţi grozavi şi mirobolanţi şi “King of the word” şi “This is Sparta!” şamd, dar nu vă înduraţi, la drept vorbind, să spuneţi, asumat şi politicos şi definitiv: Uite, nu mai merge. Şi nu mai merge pentru că… Asta e, de fapt, nu ne potrivim. Nu sunt fericit. Am încercat, nu pot. Dacă nu e nebună (dar cine a ales-o aşa?) n-o să arunce cu oala de sarmale după voi. Poate c-o să fredoneze “It mush have been love” vreo săptămână, dar o să-şi vadă de viaţă dacă sunteţi fermi şi n-o sunaţi peste trei zile s-o întrebaţi ce mai face. Apropo, asta e ilar nu trist, am mai spus:

Dar, nu! Prea rar există closure, fiindcă habar n-aveţi ce vreţi! Şi de ce să nu rămână o portiţă deschisă la peştera unde-i cald şi bine?! Sau măcar un geam, acolo, un oberliht, un nume în agenda de telefon, ori în lista de messenger, o aluzie pe blog sau pe reţelele sociale… Cutărică visează cai verzi pe pereţi. Like. Like. Like. Like. Dar tu ştii, şi ştie şi ea, că tabloul din dormitorul pe care l-aţi împărţit chiar e cu cai verzi pe pereţi. Unlike.

Am întâlnit şi ecşi fericiţi

Nu, nu e haios să te joci cu sentimentele ecşilor. O facem, totuşi, de naşpa ce suntem. Dar nu e ok.  Relaţiile pe care le avem ne modelează. Învăţăm, fie unul de la altul, fie împreună. Evoluăm.  Astfel, a încerca să ştergi orice urmă din relaţie cu buretele, e doar o dovadă de imaturitate. Poate fi dureros de acceptat, dar şi asta e o lecţie..

Cât despre “amici”, dacă despărţirea a fost civilizată şi agreată de ambele părţi, dacă am petrecut suficient timp împreună, sigur nu devenim doi străini peste noapte. E suficient cât să ne sunam din când în când şi poate să ne vedem şi la o cafea. Şi, da, chiar să-l rogi să aibă grijă de motan când tu lipseşti de-acasă câteva, mai multe, zile. Been there, done that. Nimeni nu a fost rănit.

PS pentru cazurile, desigur, atipice, de răzgândire (mulţumesc, Daniela)


January 7

Barbaţii. Mic ghid de utilizare (2)

Felicitări pentru bărbatul ales. Sperăm că el corespunde tuturor nevoilor tale de comunicare.

Aşa scriam în prima parte a acestui ghid, prezentând în continuare câteva detalii despre garanţia limitată şi câteva măsuri pentru siguranţa voastră în timpul acestei experienţe.

Astăzi discutăm puţin despre servicii de reţea, memoria partajată, accesorii, coduri de acces şi, dacă ne mai rămân idei, timp şi loc, despre formatare.

Servicii de reţea

De cele mai multe ori, reţeaua este deja formată, indiferent că e vorba de amicii de bere, colegii de serviciu, familia, prietenii cu care face instanţe în wow sau se joacă SCFA*, urmăritorii pe Twitter, prietenii sau fanii de pe Facebook, 4sq, LinkedIn şi, dacă e cazul, comentatorii de pe blog. De multe ori, serviciile de reţea pot fi folosite în interesul tău – el în reţeaua lui, tu într-a ta, la shopping sau la cafea cu fetele. Uneori, poţi cere deconectarea – permanentă sau vremelnică – dar trebuie multă diplomaţie şi răbdare. Adică nu ceva de genul: “Azi nu ieşi la bere. Îmi lăcuiesc unghiile şi am nevoie de cineva care să sufle până se usucă oja. E IMPORTANT!!!

Memoria partajată & codurile de acces

Unele dintre următoarele funcţii pot folosi acest tip de memorie: contacte, mesaje, To Do, Galerie, diverse exe şi .exe, lista de cumpărături şamd. E bine să fiţi atente ce încercaţi să ştergeţi. Preferabil, folosiţi un microSD şi lăsaţi memoria partajată – cel puţin la început – aşa cum e. Oricum, de obicei, această memorie este protejată cu multe coduri de acces. Şi, nu, niciunul dintre aceste coduri nu corespunde cu ziua şi ora în care aţi ajuns faţă în faţă prima dată. Încearcaţi, dacă nu mă credeţi, dar aveţi grijă că, după trei încercări eşuate, se blochează, heh!

De fapt, poate e mai bine să NU încercaţi, chiar dacă curiozitatea vă îndeamnă! Nu se ştie ce surprize vă poate rezerva această experienţă, deci mai bine nu. Cu timpul, dacă totul merge ok, chiar el o să vă ofere acces la memorie şi, cine ştie, poate chiar codurile de securitate. Şi pe cel de la interfon.

Accesorii

Multe. La prima vedere n-ai zice, dar sunt multe. Dincolo de nenumăratele variante pentru încărcat bateriile, căştile pe care pare să le poarte când voi îi solicitaţi atenţia, propriul lui telefon/telefoane, laptopul şi alte asemenea accesorii, mai adaugaţi (pot varia de la model la model):

tricoul cu trupa preferată. Nu-l mai poartă, da’ nu se departe de el. Sau blugii preferaţi. În care oricum nu mai încape. Sau hanoracul ăla. Care e pătat dincolo de a mai putea ieşi cu el chiar si să spele maşina. Da’ e favoritul lui. Tot aşa, flanelul croşetat “bob de orez”, cu iniţialele lui, mari, pe piept. E de la mama. You can’t touch this!

Mingea de rugby (wtf?!), undiţa, playstation-ul, toate accesoriile de wii, două anvelope ce trebuie duse la vulcanizare, o pungă cu şuruburi – nu se ştie de la ce, cinci memorii RAM şi două HD-uri vechi, ghidul de bricolaj, o bormaşină (în cutie, sigilată), adidaşi cu crampoane (i-a purtat doar când i-a probat), bicicleta Pegas, ganterele, banca de abdomene, sinistroşenia de pluş de la exa şi lista poate continua. Toate, absolut toate, îi sunt extrem de utile şi nu poate funcţiona fără ele. Ştiu, nu pare logic, dar asta e! (sic!)

În principiu, nu dăunează unei bune funcţionări, dar dacă vă deranjează mult prea tare, puteţi instala aplicaţia “If I can’t touch that, than you can’t touch THIS“. Totuşi, reţineţi că e posibil că această aplicaţie, accesată prea des, s-ar putea să ducă la defecţiuni iremediabile.

(va urma)

* Supreme Commander Forged Alliance. Mulţumesc, Rareş, pentru inside tip.


January 7

Pinguin Panteră Colibri Fluture

Mai, Orange! Îmi plătesc facturile. Nu-ţi frec la melodie consultanţii. Mai mult, eu sunt aia care ascultă melodiile tale, de la zece minute în sus, când sun la Client Service. Recordul de aşteptare e de vreo 20 de minute, apropo. Nu fac scandal nici când nu mă laşi să-mi fac upgrade la abonament, să-ţi plătesc mai mulţi euro pe lună, bă, da’ nu câţi vrei tu. Sunt, cum s-ar spune, un client simpatic.

Dar înţelege şi tu că STOP înseamnă că nu mai vreau. Şi lasă-mă naibii cu concursurile tale!!! OK? Dacă nu, mă portez!

Mersi.


January 6

Social Media Shit

Tocmai am citit o ştire despre o tipă din Marea Britanie care şi-a anunţat sinuciderea pe Facebook. Simone Black, 42 de ani, a postat, în ajunul Crăciunului, următorul mesaj: “Took all my pills be dead soon so bye bye every one”.  Simone avea 1082 de prieteni pe Facebook. Niciunul dintre aceştia nu a sunat la 911, sau ce număr au urgenţele la ei, ca să anunţe tentativa de suicid. Mai mult, unii dintre aşa-zişii prieteni au comentat ironic sau chiar dispreţuitor ultima postare a femeii.

Ok, probabil că sunt mulţi cretini care fac poante proaste pe reţelele sociale şi un astfel de mesaj ar putea să fie astfel categorisit cu uşurinţă. Totuşi nu mă pot opri să mă gândesc cât de trist, de absolut trist şi dezolant trebuie să fie când acest fals  sentiment de prietenie şi popularitate pe care ţi-l dau reţelele sociale se transformă în dezamăgirea cruntă că nimeni, NIMENI, nu încearcă să te oprească atunci când postezi un asemenea mesaj. Brrr!

N-am nici o îndoială că femeia respectivă ar fi vrut să fie salvată, de-aia a şi postat mesajul respectiv pe Facebook. 1082 de prieteni virtuali au decis, însă, că nu merită efortul.

Aşa. Acum să discutăm despre (ce-ar fi făcut un) Social Media Expert. Mai aveţi chef?!


January 6

Din secretele eternului feminin

Am avut mereu o dambla cu mâinile oamenilor şi când evaluez pe cineva am în listă (una mentală, fireşte!) şi acest aspect – acum v-aţi uitat la mâinile voastre, este? Mâinile au energia lor şi propriul limbaj şi, mie, una, aspectul lor îmi poate întregi părerea despre cineva.

Ani întregi mi-am purtat unghiile lungi şi lăcuite, mai ales cu roşu. Măcar la două-trei zile, operaţiunea “şterge, taie, pileşte, rotunjeşte, lăcuieşte, pictează, repetă, aşteaptă” se repeta mai regulat decât bătăile lui Big Ben. Nu suportam – nu suport nici acum – oja ciobită sau unghiile păstrate la dimensiuni inegale: una lungă, alta scurtă, alta medie.

Aproape sevraj!

Prin vara lui 2004, făceam un training de comunicare ONG în Poiană. Toată lumea era strânsă jos, în sala de curs, era aproape ora de începere, iar eu eram sus, în camera mea, aşteptând să se usuce oja. Tic-tac făcea secundarul, trecând glorios de fix, fix-ul la care ar fi trebuit să înceapă cursul. Tic-Tac, m-am enervat brusc de aşa pierdere de timp, am sters unghiile de tot şi am coborât să ţin cursul.

Tic-tac, am simţit fiecare secundă în perioada următoare, şi cînd zic asta nu mă refer la un ceas, ouă, trei, ci la câteva săptămâni, perioadă în care unghiile mele s-au regenerat şi am putut să le privesc fără să le observ şi fără să mă oripilez. Un deceniu de ojă roşie  nu e o binecuvântare, oricum ai da-o, iar eu o dădeam des. La capătul celălalt al acestei îndeletniciri, am găsit mai mult timp pentru altele şi o obsesie mai puţin.

Sunt şase, aproape şapte ani de-atunci şi lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Nu mai folosesc decât foarte rar ojă. Asta, însă, nu mă împiedică să cumpăr, când şi când, sticluţe mici, colorate, şi azi, făcând recensământul, am constatat că iar sunt peste 20. Bine, bine, sunt 27.  Zilele trecute, alături de alte cosmeticale, am comandat şi primit două lacuri de unghii: verde inchis şi verde deschis. Când şi dacă o să mă dau cu ele, e total irelevant! Dar asta nu mă deranjează, e ok, atâta timp cât nu-mi mai mănâncă unghiile şi timpul!

Ei, da, Breaking News, băieţi! Uneori fetele fac şi chestii care trebuie luate ca atare! Nu e nevoie să încercaţi să le pricepeţi şi, mai ales, nu comentaţi! :))


January 5

La noapte-am să te… visez!

Cică la noapte burlacele tre’ să-şi pună busuioc sub pernă ca să viseze cu cine se mărită. Şi mai trebuie să mâncăm o turtă foarte sărată din făină, să nu bem apă ci doar o gură de agheasmă şi să ne culcăm, nu înainte de a ne pune un fir roşu pe inelar şi busuioc sub pernă. Ce să facă, mă?

Iaaaaa, hai, customizaţi voi mai bine aplicaţia asta şi poate mai discutăm, acum nu e deloc user friendly şi nici la usability nu-mi pare că stă prea bine! Luaţi exemplu de la placa Ouija, lucrurile sunt mult simplificate – s’a făcut şi un film despre asta! Iar pe Robert Downey Jr. nu tre’ să-l visez ca să ştiu c-aş zice DA! mmmm! :))