Îmi place Sibiul, mereu mi-a plăcut, încă de când am pus piciorul în oraş pentru prima dată, în 2002, preţ de vreo oră, cred, nu mai mult, ca să văd măcar Podul Minciunilor. N-aş mai fi plecat, bucuroasă să-i cercetez fiecare colţ, fiecare firidă, să umblu la pas printre străduţele pietruite, să ascult poveştile caselor ochioase. Am tot revenit la Sibiu, cu diverse ocazii, şi am adunat în timp amintiri preţioase ce mă leagă de acest loc.
Precum în copilărie, când mă purta mama pe stradă şi, după o ploaie, făceam ce făceam să ating măcar cu ghetuţa vreo băltoacă, tot aşa mi-am găsit mereu drum prin oraşul de pe malul Cibinului, atrasă de fire invizibile. Ba o Caravană, ba o conferinţă, ba un concert, ba în trecere către te miri ce alt loc de prin ţară, drumurile mele făceau ce făceau şi se opreau de-un răgaz sibian. Aşa, pentru încărcare de baterii.
FITS m-a legat indisolubil. De-acum, aproximativ o lună pe an, sunt “de-a oraşului”, în slujba lui. Am deja obiceiurile mele: să merg, spre exemplu, la Atrium, unde musai, iarna, beau coniac cu lapte cald şi miere şi îl ascult pe Laci Hunyadi jucându-se cu clapele – poate să cânte orice, de la Tudoriţo, nene până la As time goes by – şi ai senzaţia că eşti în alt timp.
Dacă e o zi frumoasă de aprilie sau de noiembrie, stau la soare în Piaţa Mare şi fac poze copiilor şi porumbeilor. Dacă mă doare sufletul, unele poze ies aşa:
Dar mi s-a întâmplat să mă simt în centrul oraşului, pe gardul de piatră de la La Turn, cu un frappe, ca la mare. Sau ca la Amsterdam. Aceeaşi senzaţie nesfârşită de libertate şi de linişte.
Îmi plac, da, porumbeii cei zăpăciţi din Piaţa Mare, care sunt aşa de obişnuiţi cu oamenii încât nu odată mi s-a întâmplat să feresc pe câte unul cu pasul. Că ei nu ştiu a se feri. Copiii îi aleargă, ei stau ca nişte mâţe toropite la soare, poate doar săltând niţel. Se schimbă placa doar când îi apucă bâzdâcul şi dau roată la Piaţa Mare, aruncând, din zbor, umbre de aripi pe Biserica Romano Catolică, când se curtează ori când le arunci firimituri de covrig.
Vi se poate părea, fireşte, că ştiu pe nume orice piatră din oraş, măcar centrul, aşa cum trebuie, cu istorie, ani de pus temelie, şi fiecare colecţie din Brukenthal. Greşit! Am aflat multe despre toate astea, şi încă multe pe deasupra, weekendul trecut, de la Răzvan Pop, care, în ciuda faptului că e politician, chiar ştie istorie şi chiar îşi iubeşte oraşul cu pasiune de bărbat tânăr o muiere mai coaptă. El cu Brylu şi cu Tudor, completaţi, când şi când, de Groparul (şi el tot sibian la origini), ne-au arătat oraşul şi ne-au povestit despre el aşa cum eu nu cred c-aş putea despre Bucureşti.
Vedeţi bine, am spus când şi nu dacă. Fiindcă nu e negociabil. Poate… De fapt, cu siguranţă nu o să găsiţi acolo Sibiul meu, fiindcă ăsta e doar al meu şi se leagă şi de experienţele personale, nu doar de locuri. Dar, credeţi-mă pe cuvânt, fiecare poate şi ar trebui să aibă Sibiul lui!
Ceea ce vă doresc şi vouă!
#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociatia pentru Infrumusetarea Orasului Sibiu si cofinantat de Consiliul Local Sibiu prin Primaria si Casa de Cultura a Municipiului Sibiu. Alaturi de aceste institutii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter si Autonom. Mulțumim pentru sprijin restaurantului Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal.
Eu sunt, cred, singurul “tampit” care cere sa i se duca de la cafenea o masa in mijlocul Pietei Mici in aprilie ca sa ma bucur nu de soarele acela rece, cat de oras. As putea sa stau acolo o primavara intreaga.