A doua zi am reuşit să ne strângem în formulă completă cam pe la 10, când au început prezentările şi discuţiile, în ciuda faptului că în noaptea precedentă se dezbătuse aprig cu chitara până la ore mici – şi ce mişto a fost.

Manafu a vorbit despre lucruri de bun simţ în social media – prezentarea e la el pe blog şi e bine s-o parcurgeţi fiindcă zice de basics: cum intri în SM, cum comunici corporate si non-profit, dar şi care este cel mai mare secret: cel mai bine înveţi fiind în Social Media. Word!

De la Victor am reţinut alte sfaturi de bun simţ despre cum companiile ar trebui să-i ajute pe cei interesaţi să găsească informaţii despre ele chiar la ele pe site. Walk before run. Înainte să ne aruncăm în campanii şi proiecte alambicate, faceţi-vă, măi companiilor, o pagina corectă de “About”, cu un kit de presă bine făcut. Şi după aia mai vedem :)

Cristi China: “cel mai mare risc în Social Media e să nu fii în Social Media”. Punct. Pe I! Ca de obicei.

Dragoş a reluat ideea decesului previzibil al publicităţii online, argumentănd că e vorba de mediu mai mult decât de media şi că generaţiile viitoare sunt “Natural Born Digitals”. Mai multe şi mai pe larg despre asta, aici.

Alex Negrea a vorbit mai ales despre Facebook pentru că, aşa cum admite, e un evenghelist al acestei reţele de socializare în care crede foarte mult. Pe foarte scurt, e importantă mărimea comunităţii, dar e mai important ca această să fie activă. Plus “constanţă”, lucru pe care l-aş striga şi eu, tare!, să se audă până la Sibiu! Mai multe concluzii, aici. Şi aici un articol care prezintă puncte de vedere cu care nu sunt complet de acord. O fi vorba de una dintre diferenţele alea între PRi şi bloggeri :)

După prânz eram ultra mega somnoroasă, dar tot am reuşit să notez câteva idei.

Robert Zănescu de la BancPost a făcut o declaraţie de intenţie: “Nu suntem jucători în Social Media, dar vrem să devenim”. Mi-a plăcut mult ideea www.trimiteunbravo.ro şi abia aştept să văd ce idei mai au! Succes!

M-a surprins un pic declaraţia lui Cristi Dorombach, respectiv: “Social Media e cel mai mare duşman al unei companii” – asta e valabil, a completat apoi, doar prin neprezentare, ca să zic aşa. Nu poţi, idee reluată şi de Chinezu, să ignori, de exemplu, 3.600.000 de oameni care sunt pe facebook.

Mă rog, mulţi dintre ei sunt şi nu sunt, eu estimez că activi pe FB sunt ceva mai puţin de jumătate din numărul ăsta, poate nici atât. Dar ei există, se află se găsesc online. Au învăţat să caute informaţii în acest mediu şi învaţă, din ce în ce mai mult, să ţină cont de ele în decizia de cumpărare.

E bun simţ de bază să nu ignori aceste realităţi, iar dacă le ignori, invitabil, o s-o păţeşti! Aş adăuga eu că fiecare companie are unul sau mai multe publicuri şi este, practic, imposibil ca unii dintre aceste publicuri să nu fie online. Aşa că, dragi companii, Social Media vă are în vedere, indiferent dacă vă place asta sau nu! :) (ideal ar fi să vă placă sau să vă luaţi om/agenţie căruia să-i placă!)

Adi Ciubotaru a avut un discurs foarte (bine) legat şi articulat despre oportunităţi, big picture, brand personal şi profesionalizare a blogosferei şi despre faptul că cu cât creşte mai mult industria, cu atât creştem toţi. De altfel, şi Vali a zis cam acelaşi lucru, dar cu mai mult accent pe mărimea comunităţii pe care un blogger o adună în preajma sa. Tot Vali (Zoso, mă, cum “Care Vali?” :D) a vorbit despre greşeli, atât ale bloggerilor cât şi ale companiilor, cu exemple şi de o parte şi de alta. Despre branding personal a vorbit şi Andrei: “Nu fi diferit online faţă de cum eşti offline”. Word!

Costin susţine şi el abordarea SM pe principiul “începe să faci şi apoi umblă la fine tuning” şi, în afara prezentării, a spus că banii se fac, dar ar prefera şi aşteaptă provocări din partea companiilor şi agenţiilor, iar Groparu a avut una dintre cele mai inspirate şi haioase prezentări, despre importanţa de a avea un blog şi despre blogosfera locală – prezentarea şi concluziile lui post event le găsiţi aici.

Şi acum iar tre’ să plec la o întâlnire! Aşa că “stay tuned”, mai am de povestit şi încă nici nu m-am apucat de scris concluziile personale cu privire la experienţa asta. Dada, ştiu că le aşteptaţi cu interes! :))))) Deci urmează partea a treia despre eveniment. Foarte mişto eveniment. Şi inspirat!

Săptămâna trecută, Roxana ne-a invitat la Blogtail, un eveniment Cafepedia cu şi pentru bloggeriţe, cu fructe, barmani, alcool şi combinaţii care mai de care mai trăznite! De altfel, ca şi vremea, la propriu, fiindcă în timp ce noi ne distram de zor cu coctailuri, muzică şi dans, afară tuna, turna şi vijelea!

Am fost întrebată, în prealabil, de fructul favorit şi, deşi mi-a fost greu, am ales afinele pentru că-s parfumate şi nu neapărat foarte dulci. Se ştie de-acum, sper, că nu-s fan dulcegării, nici la propriu şi nici la figurat. Când am ajuns la Cafepedia, zis şi făcut, Alex, barmanul, mi-a pregătit un cocktail cu afine şi vodka. Nu era rău, recunosc, dar nu m-a sedus irevocabil. I-a urmat un Long Island cu vreo cinci tipuri de alcool, cam prea tare pentru gustul meu. Între timp, n-am “şomat”, fireşte, ci am experimentat delicioasele shoot-uri, başca am gustat fiecare de la fiecare într-o veselie indescriptibilă!

Ca în Sex and the City, doar că au fost mai multe prietene!

Până la urmă, combinaţia câştigătoare pentru mine s-a dovedit a fi una cu mere verzi, un cocktail nu foarte tare însă teribil de aromat şi foarte foarte bun! Am admirat mult răbdarea barmanului de a experimenta până când a găsit combinaţia perfectă pentru gusturile mele, lucru atât de rar în cafenelele de azi când, poţi să le zici de şapte ori ce vrei, că tot ce ştiu ei primeşti! Iubesc locurile cu servicii care îmi dau senzaţia că ceea ce vreau eu, client, chiar contează!

De fapt şi de drept, combinaţia câştigătoare a fost seara în sine, cu fete prietene din online, muzică aleasă perfect, loc răcoros şi luminat numai bine pentru încins atmosfera, cocktailuri colorate, fructe proaspete, hăhăială şi o binevenită relaxare într-o seară de miercuri, pe când afară era furtună…

Şi dacă nu mă credeţi, poftim pozele!

PS la finalul serii, am primit şi un card de reducere la Cafepedia, aşa ca ştiţi deja unde ne vedem pentru cafele şi fructails! PS mai ales pentru prietenele mele offline, vă ştiţi voi care, mâncătoarelor de floricele ce sunteţi! :p

Vineri am ratat trezirea de la 6, aşa că bagajul a fost făcut pe foarte repede înainte sistemul folosit fiind “umblă chiaună prin casă şi pune în troller ce-ţi pică în mână şi crezi c-ar fi util”. E prima dată când reuşesc să nu uit ceva acasă, dar nu recomand să faceţi ca mine.

Diferenţa de vreo 15 grade fată de Capitală a fost mai mult decât binevenită, iar gazdele de la hotel Bucegi Porţile Regatului şi vila Allegria (unde am stat eu) au fost de nota 10 cu felicitări! Mi-au dat până şi-o geacă mai serioasă care a preîntâmpinat dârdâielile!

În fine, încet-încet, ne-am adunat toţi, organizatori, participanţi, agenţii, bloggeri de top, companii, şi, după masa de prânz, au urmat prezentările unde am spus, fiecare, cine şi de ce suntem acolo. În contexte din astea eu sunt şi blogger şi om care face campanii, inclusiv online, aşa că am fost de două ori mai atentă la ce s-a vorbit.

Am reţinut cel mai bun răspuns pe care îl poţi da la întrebarea “Ce ROI am eu când investesc în Social Media?”, adică: “Dar la telefonul mobil ce ROI ai?” (Victor Kapra), şi mi se pare best of din seria explicaţiilor şi argumentelor. La fel de convingător (pentru cine ştie cât de cât ce şi cum) este că a nu fi prezent (companie)  în SM e ca şi cum ai avea – vrei nu vrei – un canal important de comunicare pe care nu îl controlezi. Cine-şi permite aşa ceva?!

Râsete, voie bună, mai o înţepătură pe ici, pe colo, discuţii de voie. Şi a urmat seara, în care organizatorii s-au întrecut pe sine, cu mai multe grade în sticle decât în atmosferă, cu foc de tabără ca la carte, batal proţăpit şi carnuri la grătar, cu palinca de Sălaj via Groparu, cu karaoke, frate!, cu #bauau şi cu chitară marca Tecueanu!

Găsiţi filmuleţe, video şi poze via Manafu care le-a strâns pe toate (mai treceţi, c-o să facă updates, n-am scris chiar toţi), dar vă spun cinstit că sunt doar o palidă redare a atmosferei din prima seară de #bizsmscamp. Pentru că spaţiul era rotund (!), am stat în cerc şi nimeni nu s-a strâns pe la colţuri, nu s-au făcut bisericuţe, a fost o circulaţie liberă a participanţilor în natură (la propriu!) şi s-a râs mult. După caz, gheaţa a fost spartă, topită sau băută, şi asta s-a simţit: toată lumea a fost foarte relaxată. Aşa de relaxată încât s-a stat în jurul focului până la ore mici din noapte, exact aşa cum făceam pe vremuri în tabere.

A doua zi la conferinţa… E, dar despre asta vorbim într-un episod viitor, că tre să fug la o întâlnire! :p

Moartea regretabilă a lui Amy Winehouse nu are cum să fie un subiect de bancuri. În fapt, moartea oricui nu are cum să fie subiect de poante. Nici a lui Michael Jackson, nici a lui Adrian Păunescu. Nu e prima dată când văd tampenii de genul ăsta pe twitter, dar e prima dată când m-au iritat peste măsură. Rândurile de mai jos sunt pentru cei care au găsit treaba asta amuzantă!

Să fii artist de talia lui Amy e greu. Uneori, din păcate, e prea greu. Succesul mondial la o vârstă la care altele abia descoperă cum se fierbe corect un ou, nu e lucru simplu de gestionat. Nici banii mulţi care îţi dau iluzia libertăţii în timp ce orice mişcare, orice apariţie îţi este comentată până la cel mai mic detaliu fără nici o urmă de prietenie sau înţelegere, pentru că, nu-i aşa?, ştirile negative vând mai bine decât cele pozitive.

Amy Winehouse a influenţat modă şi muzică şi cine ştie câte poveşti s-or fi scris şi s-or mai scrie pornind de la ceea ce a reuşit să realizeze în (doar) 27 de ani de viaţă.

Cu toate astea, se găsesc nişte deştepţi cărora moartea ei li se pare subiect de poante, glumiţe şi băgat în seamă!

Bă! Ştiţi ceva?! Dependenţa voastră de atenţie e la fel de periculoasă şi dăunătoare precum drogurile şi alcoolul. Dar în timp ce artista a cărei moarte vă amuză a reuşit să realizeze lucruri inspiraţionale, care au bucurat o lume întreagă şi care rămân, glumiţele voastre şi atenţia pe care o meritaţi durează doar câteva secunde!

Acum puteţi să râdeţi de să vă prăpădiţi! Joke’s on you!

Am început, acum câteva zile (1, 2), un scurt serial despre Folk You!, festivalul de la malul mării, căruia i-am fost, pe rând, fan, PR şi producător general, o rememorare a ceea ce a însemnat şi ce, în opinia mea, nu mai este acum. De la o cântare curată, om şi chitară, pe plajă, la hip hop. Şi nici măcar nu e cale atât de lungă…

2009 – copacii fără pădure

În 2009 Folk You n-a mai fost “al meu” şi nici eu a Jurnalului. Lucram deja în alt trust media dar n-am putut sta deoparte când a fost vremea festivalului, aşa că m-am dus la Vamă. Cu emoţii, cu nostalgii. Am regăsit o parte din echipa cu care lucrasem, un festival de amploare, dar în culise atmosfera era diferită. Nu ştiu cum şi de ce, pur şi simplu era diferită. M-am întristat să constat lucrul ăsta, cu atât mai puţin s-o aud de la alţii.

Pe scena de la Vamă au urcat, atunci, cei de la Iris, primul concert, dacă nu mă înşel, după operaţia lui Cristi. N-a fost rău, îmi place Iris şi publicul i-a primit foarte bine, dar deja, pentru mine, tobele – altele decât ale ZAN-ului Biţulescu – erau prea mult pe scena Folk You. Prima dată pentru Iris şi ultima dată pe o scenă – cel puţin pe Pământ, sigur cântă în ceruri – pentru Tatiana Stepa, care a făcut un efort considerabil să se urce pe scenă şi să cânte. Nu peste mult timp avea să se stingă..

2010 – Mişcarea de rezistenţă

În 2010 n-am fost fiindcă am avut de ales între Faithless, Pink Martini şi festivalul din Vamă. De fapt, nici n-am avut de ales, Faithless e printre trupele mele favorite din toate timpurile, sunt un fan declarat Maxi Jazz, aşa că nici nu s-a pus problema alegerii. Dar am văzut, seară de seară, Folk You live la Antena 2.

Nu mai rămăsese aproape nimic din ideea de om şi chitară pe o scenă… Luna, marea, stelele făceau deja figuraţie, iar cortiştii din Vamă au fost nevoiţi să-şi mute locuinţele temporare pentru a face loc scenei. Folk You devenise deja Mişcarea de Rezistenţă, un concept de marketing (cu toate că, sunt mai mult decât sigură, MT este pe bune un rebel şi un idealist).

2011 cu Guess Who, Zdob şi Zdub, Holograf, Puya

Au fost incredibil de multe voci care au spus că anul ăsta Folk You e un bâlci. Nu simt neapărat nevoia să mă alătur criticilor, dar pentru cineva care ştie festivalul de când era mic, schimbările în ceea ce priveşte artiştii prezenţi pe scenă în acest an sunt cel puţin discutabile.

Înţeleg că a crescut, că s-a schimbat, că a evoluat, dar pentru mine FY a fost şi va rămâne cântarea simplă de pe plajă. Poate e un concept perimat, poate am rămas prea puţini care să fim tributari acestui gen de eveniment. Cu toate acestea, însă, când văd Guess Who şi Puya în “distribuţie” parcă ceva nu se leagă, parcă ceva nu e-n regulă.

Admir, totuşi, faptul că festivalul continuă să existe. Într-o perioadă de criză, cu bugete care sunt cum sunt şi cu un concept eminamente diferit faţă de cel original, Folk You rămâne o constantă în peisajul muzical live autohton. Dar parcă nu mai e Folk You “Florian Pittiş” ci, mai degrabă şi aproape exclusiv, Mişcare de Rezistenţă. Altă mâncare de peşte. Personal, aş fi preferat o seară de Folk You în cadrul festivalului Mişcarea de Rezistenţă. (Măcar) Una ca pe vremuri…

(uite, Iubi, de asta ziceam!)

Nu mă duc, mai ales pentru că am deja altceva în agendă pentru weekendul ăsta, dar şi pentru că nu mai e ce-a fost. Nu că nu mi-ar plăcea cei mai mulţi dintre cei aflaţi pe afiş. Dar nu la Folk You, îmi pare rău.

Asta a fost o scurtă istorie a unui festival iubit la care am muncit mult şi cu mult drag. Poate că ar trebui să existe aici şi o listă cu oamenii fără de care nu s-ar fi povestit dar ar fi prea lungă. E suficient să spun că le sunt extrem de recunoscătoare pentru că au acceptat să ne ajute în toţi aceşti ani. Nu în ultimul rând, sunt recunoscătoare pentru că am fost parte din ceva atât de special.

Şi, cine ştie, poate la anul ne-om revedea prin preajma scenei… :)

Am început, acum câteva zile, un scurt serial despre Folk You!, festivalul de la malul mării, căruia i-am fost, pe rând, fan, PR şi producător general, o rememorare a ceea ce a însemnat şi ce, în opinia mea, nu mai este acum. De la o cântare curată, om şi chitară, pe plajă, la hip hop. Şi nici măcar nu e cale atât de lungă…

2007, fără Moţu. Sfârşitul nu-i aici.

În vara lui 2007 Moţu s-a dus să cânte în alte zări, dar Festivalul a continuat: Folk You în memoriam Florian Pittiş. Am organizat evenimentul doar în Vamă, fiindcă, stabilisem, nu fără greutate, că acolo e casa lui. Pe scenă, în toate cele trei zile, a fost un scaun gol, iar pe marginea scenei, între public şi artişti, au ars lumânări. A fost, cred, cea mai emoţionantă ediţie. S-a cântat până la ore mici din noapte şi, în fiecare seară, după concerte, mica mea echipă a curăţat plaja. Nimeni nu a avut voie să se sustragă acestei activităţi.

Au venit, la întâlnirea cu publicul, artişti consacraţi ai genului, cei mai îndrăgiţi. Îi regăsiţi, pe majoritatea, cu emoţii cu tot, pe compilaţia Folk You, apărută un an mai târziu şi, pentru a cărei realizare, am trecut prin multe peripeţii birocratice cu TVR-ul.

Nici anul ăsta n-a fost lipsit de peripeţii, care mai de care mai puţin amuzante, de data asta. Festivalul a ieşit bine, public mult şi frumos, vreme bună, care ne-a iertat de ploaie.

2008 – Dincolo de orice Vamă

“Ştiţi cum e cînd, cu cîteva zile înainte de Crăciun, te trezeşti că, ah, iar au venit Sărbătorile de iarnă şi ai uitat să te pregăteşti pentru că ai fost pre(a)ocupat de viaţa de zi cu zi? Cam aşa se întîmplă şi cu FolkYou! Deşi ştim, de la an la an, şi că mai urmează şi cînd o să fie, exact, abia cînd perioada cu pricina se apropie intrăm cu adevărat în febra pregătirilor. Sînt foarte multe de făcut şi foarte puţini spiriduşi pentru un festival care durează trei zile!” – aşa scriam în editorialul de acum trei ani, şi aşa a şi fost. N-am ştiut/crezut că ne iese FY fiindcă… deh, grele, nene, cu bugetul. Dar a ieşit. A fost prima ediţie cu scenotehnică realizată de Stage Expert – impecabili, de altfel, dar a fost şi prima ediţie în care distanţa între artişti şi public s-a mărit considerabil.  Scena era înaltă, nu doar un podium, pe nisip, luminile mai multe, şi parcă atmosfera de poveste se destrăma încet, ca o urmă de paşi pierduţi pe nisip…

Credit foto: © Diman Oshchepkov | Dreamstime.com

Ca de obicei, însă, publicul a fost la înălţime. La final de festival, m-am urcat pe treptele ce duceau pe scenă şi am rămas minute întregi, cu lacrimi de emoţie, plină de admiraţie şi drag pentru miile de oameni care au stat, în medie, câte şase-şapte ore pe seară să asculte, să cânte să se bucure de muzică. A fost, din câte ştiu de la alţii şi am simţit şi eu, ultima ediţie în spiritul consacrat.

Ştiu că a fost şi ambiţia mea să-l fac cel mai mare festival şi ştiu că am reuşit asta. Totuşi, îmi pare nespus de rău acum că nu m-am opus mai mult creşterii lui în termeni de amploare, scenotehnică şi “meniu” artistic. Ar fi trebuit să ştiu mai bine: fericirea e un lucru mărunt, iar FY trebuia să rămână pe o scenă mică: un om şi chitara lui. Poate greşesc, poate nu, poate sunt doar tributară atâtor ani de concerte şi de prietenie cu mulţi dintre artiştii genului.

Mâine termin acest serial. Tot mâine începe, în Vamă, a şaptea ediţie a Festivalului. Nu mă duc.

Aş vrea să fie un text cu parfum subtil, dulce, de violetă şi sărat, de mare, ca o batista cu dantelă veche, fină şi preţioasă. Chiar dacă nu e aşa, consideraţi-l ca atare. Mi-a luat două zile să-l pot scrie.

***

Sâmbătă am fost la casa lui Darly, pentru prima dată de când nu mai e. M-am dus singură, ca la o întâlnire de taină cu un om drag şi preţios, cineva care ţi-a predat una dintre cele mai importante lecţii de viaţă. Nu a fost uşor să fiu acolo, în curtea şi în casa indisolubil legate de ea, ştiind că n-o să-mi iasă în întâmpinarea: Vai, Ruxăndrel, ce bine c-ai venit, m-am tot gândit la tine, fericita mamii!

Am făcut ordine, aruncând fără milă o grămadă de lucruri mai degrabă uitate decât pastrate şi am găsit o mulţime de fotografii vechi ca vremea şi multe, multe scrisori şi cărţi poştale. Cred că n-a aruncat nimic din toată corespondenţa primită de ea vreodată. Am găsit chiar şi vederile pe care i le-am trimis din tabere şi excursii. Într-una, nu mai ştiu de unde, îi scriam la PS să le transmită salutări celor doi căţei din curte, Moja şi Ţombi. M-a asigurat, atunci, că a făcut acest lucru cu seriozitatea cu care ar fi salutat o vecină. Era foarte politicoasă. Deh, educaţie de pension! Am plâns şi am râs deopotrivă cu aceste amintiri.

De departe, cel mai preţios obiect este un fel de jurnal-oracol, în care am găsit însemnările lui Darly de când avea 17-18 ani şi era internă la Institutul de domnişoare C. Moteanu, şcoală scumpă şi de elită în Bucureştii anilor ’30. Nu doar ale ei ci şi ale unora dintre colege, care îi scriau, cu o caligrafie desăvârşită, gândurile şi amintirile lor. Am recunoscut acolo numele a două prietene cu care ştiu că a păstrat legătura toată viaţa!

(asta îi scria în caiet o colegă, Clio. Câte taine şi zâmbete…)

Una dintre ele, Lya, i-a fost cea mai bună prietenă şi, deşi a plecat în Germania, au continuat să corespondeze. Sute de scrisori care începeau cu “Draga şi scumpa mea prietenă”. O prietenie de mai bine de 70 de ani!

N-am apucat să le citesc pe toate, dar caietul l-am citit din scoarţă în scoarţă. E uşor straniu cum bunică-mea, ca şi mine, iubea Balcicul şi marea ( n-am ştiu asta niciodată până acum) şi cum scria idei pe care şi eu, muuuulţi ani mai târziu, le-am scris în caietele mele.

Marea, căci ea îţi dă toate momentele potrivite pentru suflet – când caldă, liniştită, când furioasă, când elegantă, îmbrăcată cu mii de culori, ca un suflet cu iluzii. Marea îţi dă senzaţia infinitului, pe malul ei uiţi că trăieşti cu oameni şi te găseşti în lumini noi care te provoacă.

E o minune cum, chiar şi după ce nu mai e, am senzaţia că îmi aminteşte, blând, ce contează cu adevărat şi îi sunt – mereu am să-i fiu – extrem de recunoscătoare pentru asta!

Îmi plac furtunile. Îmi place la nebunie eliberarea de după o zi noroasă şi apăsătoare, e… orgasmic! Nu ştiu dacă e vorba de apă (totuşi sunt o zodie de apă) sau de libertate, de intensitate, de tunete şi fulgere, dar… îmi plac la nebunie furtunile de vară! Cu cât mai violente, cu atât mai bine!

Aşteptam ploaia asta de vreo zece zile şi nici dacă aş fi programat-o eu nu putea veni mai bine decât la finele unei duminici de tihnă, alinturi şi amintiri.Şi, chiar dacă acum s-a liniştit, intro-ul din piesa de mai jos rămâne o coloană sonoră foarte potrivită. Perfect ar fi fost Polykandriotis şi buzukiul lui cântândal 5-lea dans ungar al lui Brahms, da’ nu găsesc nicăieri pe net înregistrarea şi ar trebui să răscolesc prea mult prin CD-urile cu mp3-uri după el Altă dată!

Cu siguranţă, #refinanţare a fost o campanie atipică, amplă, care a generat mult buzz. Foarte mult buzz. Inevitabil, şi voci critice, dar nu poţi (şi nici nu trebuie) să ai consens general.

În cifre absolute, 1.540.000 unici şi 2.6 mil afişări. Dacă însuşi Daniel Pană (BCR) nu ar fi declarat că au fost şi obiective de business în campanie, n-aş fi întrebat care sunt şi dacă ne spune, peste şase luni, un an, ce s-a întâmplat cu ele: au fost atinse sau nu. Dar am întrebat şi nu am primit decât un raspuns destul de vag. Să sperăm că n-o să uite şi că o să aflăm ce şi cum şi din punctul ăsta de vedere, măcar dacă sunt mulţumiţi sau nu.

E la fel de drept, însă, ca s-a spus, clar şi răspicat, de către client: “Obiectivul principal a fost de awareness. Noi suntem foarte foarte mulţumiţi de campanie, ne-a depăşit aşteptările cu mult”.

Da? Deci asta e declaraţia clientului campaniei. Orice alte comentarii nu cred că-şi (mai) au rostul. Iar eu aştept cu interes următoarea trăznaie de la Blogal Initiative. Asta le-a ieşit într-un mare mare fel! Felicitări, Cristi & Co!

Sunt sigură că problema e la mine, dar ce mama naibii de cântec e ăsta?! Imnul emigrantului în Spania?!
Păi cu aşa hituri – muzică şi versuri – nici nu mă miră prestaţia tineretului autohton la examenele de maturitate! Şi fac pariu că Sak Noel sparge discotecile cu asta!

All day, all night
What the f*ck!?

When I came to Spain and I saw people party
I told to myself: What the f*ck!?
All day, all night
All day, all night
Viva la fiesta, viva la noche
Viva los DJ’s
I couldn’t believe what I was living
So I called my friend Johnny
And I said to him: Johnny,
La gente esta muy loca,
What the f*ck!?

Johnny, la gente esta muy loca,
What the f*ck!?

Şi adaptarea românească, absolut bestială!!!

Sak Noel – Loca people (varianta romaneasca)

Asculta mai multe audio dance