Deşi am avut abonament, n-am putut merge decât sâmbătă la Bestfest, aşa că am văzut doar Mika. Ah, da, şi Asian Dub Fundation, un soi de electric jungle cu influenţe punk (sau aşa ceva!) care nu se auzeau, totuşi, deloc rău.

Câteva vorbe despre Summer Camp-ul organizat în Tunari: un perimetru generos, cu tot soiul de atracţii şi variante de petrecere a timpului, de la parc de distracţii clasice, cu carusel şi maşinuţe buşitoare (da, fireşte că m-am dat, şi încă de vreo câteva ori!!!), cu magazine găzduite prin corturi mai mari sau mai mici, cu teren de baschet (poate erau şi de altele, dar eu pe ăsta l-am văzut), cu Expirat (acelaşi ca în Vamă, da), cu mici şi bere (eu fără alcool), mâcare libaneză şi clătite, cu disco şi cort jaggermeister, cu fete de la Camel care nu m-au câştigat de clientă (sorry, ramân la “cuiele” mele!), cu hărmălaie, bloggeri, alţi cunoscuţi şi localnici mulţi, că au avut acces gratuit – super mişcare emagic şi Primăria, apropo!

Mika fu mişto tare, fix cum mă aşteptam, un concert pozitiv, vesel, care a încălzit mulţimea, în ciuda faptului că se cam lăsase răcoarea în Summer Camp, că, deh!, era un pic trecut de miezul nopţii când artistul s-a urcat pe scenă. O oră şi 20 de minute, atât a durat concertul lui, timp în care am prestat la unison cu cei din jurul nostru… Mai de voie, mai de nevoie, fiincă ne-am aşezat la vreo 10 metri de scenă :)

Preferatele mele, live, au fost Happy Ending şi Rain, poate şi pentru că acolo toată lumea părea să ştie versurile şi s-a cântat mai mult. Au fost toate piesele cunoscute, atât de pe Life in Cartoon Motion cât şi de pe The Boy Who Knew Too Much, cu Lollypop la bis. Am plecat tropăind vesel de la concert şi poate că aş fi întreprins chiar şi pasul ştrengarului dacă n-ar fi fost, totuşi, teren accidentat!

Una peste alta, a fost mişto la Bestfest. Mi-ar fi plăcut mai multă lumină la toalete şi un lineup mai zdravăn, aşa cum a fost în anii trecuţi la acelaşi festival, dar sper că pentru ediţiile viitoare Laura & Co se vor descurca mai bine din punctul ăsta de vedere.

În altă ordine de idei, prin blogosferă şi presă nu prea am auzit mare lucuru de Rock the City, doar câteva articole rătăcite pe ici şi pe colo. Mă rog, poate că a fost şi de la promovarea destul de slăbuţă. Mi-ar fi plăcut să nu se suprapună, totuşi, asta ca să nu spun şi de Jamiroquai, la Mamaia, în fix acelaşi weekend. Hai, că nu sunt aşa mulţi organizatori importanţi de spectacole pe la noi. Nu ne vorbim şi noi mai din timp, ce ziceţi?! Nu de alta, dar aceeaşi mulţime de plătitori de bilete împărţită la mai multe evenimente în acealaşi timp nu are cum să fie ok pentru nimeni. Numa’ zic…

Aseară am fost la teatru. Bulandra, sala Izvor, spectacolul “Îngropaţi-mă pe după plintă”. Fusesem avertizată că e un spectacol puternic, că o să plâng, râuri de lacrimi, o pădure de serveţele. N-am plâns. M-am înduioşat, m-am înfuriat peste măsură, dar nici măcar o lacrimă nu s-a scurs pe obraz.

Spectacolul este, fără îndoială, puternic, şi unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut, prin puterea textului, a unei foarte foarte bune scenografii şi regie de lumini şi, cel mai mult, prin jocul excepţional al doamnei Mihuţ şi al lui Marian Râlea, cel care interpretează o dedublare mai mult decât un (dublu) rol: este Saşa care îl joacă pe Saşa cel de 8-9 ani.

Unu, doi, unu, doi… numele meu este Saşa Saveliev. Sunt elev în clasa a doua şi locuiesc cu Bunica… Şi cu Bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. De atunci atârn ca un crucioi de gâtul Bunicii. Şi asta se întâmplă de la patru ani.

Am urât-o pe Bunică, am urât-o cu pasiune, chiar, fiindcă eu însămi am fost obiectul unei iubiri ce trece peste limitele sentimentului frumos şi se duce în obsesie, în posesivitate, în a cere celor din jur să facă pentru tine mai mult dacât faci tu însuţi, cu titlul de “trebuie să primesc pentru că iubesc”. Trebuie şi iubirea nu au nici o legătură. Niciodată.

(îmi dau seama acum că, pe măsură ce scriu, mă încarc cu stările pe care, încordată fiind aseară (din alte motive), am refuzat să le las să mă cotropească)

Am înţeles-o pe Mamă, incapabilă să ţină piept Bunicii, împărţită între iubirea de femeie, cea maternă şi cea filială, egoistă şi ea, sacrificându-şi copilul pentru a-şi salva propria imagine despre sine…Din perspectiva asta, pentru mine Bunicul şi Tolea, au doar rolul de a creiona încă şi mai bine personajele Mama şi Bunica, pentru ca acestea două să explice desăvârşit personajului Saşa, cel împărţit între Viaţa reală şi Fericirea rară.

Restul e istorie. Istorie foarte personală a fiecăruia: toţi avem nişte demoni prin dulap. Vă recomand insistent spectacolul, ca exerciţiu de exorcizare. Doare, da. Însă, uneori, e necesar.

În fine, de aseară, ascult asta pe repet. Nu e întâmplător şi are legătură cu tot ce am scris mai sus… printre rânduri.

La începutul lunii, după Festivalul de teatru, pe când eram încă în maşina ce mă aducea de la Sibiu la Bucureşti, mă sună Marta Uşurelu (deci nu Maria, deci nu Ursuleţu :p) să mă întrebe dacă nu vreau să scriu nişte mii de semne despre FITS pentru revista BIZ. Vrei, calule, ovăz? – cine a făcut sau face PR ştie că nu e chiar aşa de simplu să amesteci cultura-cultură cu cea business, ba uneori e chiar imposibil, oricâtă imaginaţie ai tu şi oricât ai încerca să faci texte care să se potrivească pe stilul produsului media de business.

Aşa că o asemenea întrebare nu avea decât un singur răspuns: DA! Lasă că ai vrea să dormi trei zile sau că nu e uşor să scrii un text mare cu o vedere de ansamblu asupra unui mega eveniment la care tu ai participat, practic, prea puţin, fiindcă erai, cum ar veni, “la datorie”, şi că nici nu ai, încă, toate toate fotografiile – le-am primit, totuşi, cu foarte puţin timp înainte de deadline (aici, credit foto: Sebastian Marcovici | FITS 2011)

Deja, în timp ce vorbeam cu Marta, îmi zburau prin minte rame şi abordări ca pentru o revistă business, cu bugete, cu ce idei au avut partenerii să se promoveze, cu Bursa de spectacole şi alte năzbâtii. Dar nu, deschiderea era completă: Nuuu, scrie cum a fost, scrie despre tot evenimentul, să ştie lumea ce şi cum!

Zis şi făcut, şi aşa a apărut, în numărul curent BIZ, articolul de două pagini intitulat Cronica unei petreceri de majorat – un festival, o petrecere, sute de evenimente, mii de artişti, zeci de mii de invitaţi – mulţumesc, Marta, pentru ocazia de a “vorbi”, din nou, despre un eveniment pe care îl iubesc!! Nu au mai apucat să intre în revistă vreo trei paragrafe, iar articolul s-a terminat la buget şi sponsori (ceea ce e foarte bine, totuşi, apropo de ce ziceam mai sus!), aşa că, după ce citiţi articolul în revistă, reveniţi aici pentru final:

O premieră în acest an a fost apariţia magazinului FITS, amplasat în Piaţa Mare, ca răspuns la cererile tot mai mari pentru obiecte personalizate cu însemnele Festivalului şi pe care mii de oameni l-au luat cu asalt în cele zece zile, dar şi oferirea, de către organizatori, a unor Diplome pentru spectatori. Ca amănunt „de culise???, fiecare dintre sutele de astfel de diplome a fost semnată personal de către directorul Festivalului, Constantin Chiriac, ca semn al preţuirii pentru Măria sa, Publicul FITS.

Şi Internetul a vuit mult mai mult decât în alţi ani, pe bloguri (au fost acreditaţi unii dintre cei mai citiţi bloggeri din România) şi pe reţelele sociale. În total, până în ultima zi de desfăşurare, FITS 2011 generase peste două milioane de rezultate pe Google, fotografii, filme, comentarii, Like-uri şi RT-uri, într-o amploare online fără precedent până la această ediţie.

Ce va fi la anul? Ei bine, directorul Chiriac ştie deja o parte din spectacolele „antamate??? pentru ediţia viitoare, iar iubitorii de arte ale spectacolului ştiu, cu siguranţă, că la fine de mai şi început de iunie au program la Sibiu pentru zece zile de absolută şi neîntreruptă încântare!

PS Şi, că tot veni vorba de revista BIZ, zic să vă anunţ şi că mă duc la evenimentul lor,  Social Media Summer Camp, la Pârâul Rece, între 22 şi 24 iulie. Locuri nu mai sunt, deci zic doar aşa, să vă fac în ciudă :p

Pentru mine, ca exponent al generaţiei care a crescut cu Gala Desenului Animat, Cireşarii şi Maria Mirabela, seria Transformers e niţel din altă poveste, admit cinstit! Prima întâlnire cu maşinile care se ridică în picioare, se transformă şi încep să… danseze a fost în reclamele la Citroen, printre puţinele care au reuşit să nu ma enerveze oricât de des ne-am fi întâlnit.

Deci ideea îmi place, pe cuvânt! Despre ecranul IMAX am mai discutat în alte rânduri, “oricând, cu plăcere”, aşa că nici combinaţia, adică filmul văzut aseară în avanpremieră, Transformers 3, cum ziceam, n-a fost rău! Un picuţ cam lung, poate, dar nu rău!

Pe scurt, nişte transformers buni, Autobots, se bat cu nişte transforers răi, Decepticons. Printre ei mai sunt şi nişte muritori, Sam, Carly (acum băieţii oftează în cor) şi Dylan (acu’ oftează fetele), cu accent pe Carly care e o bunăciune blondă pe care o cheamă, vorba lui Auraş, Not Megan Fox. Carly (Rosie Huntington-Whiteley) arată cam aşa:

Lasă că am avut şi noi, fetele, partea noastră de entertainment şi o lecţie importantă: Sfârşitul lumii e ocazie unică, deci nu poţi să te îmbraci oricum, că apari la TV, salvezi lumea, e important!

Ca de obicei, nu vă povestesc acţiunea, e suficient să reţineţi că e cu transformări (dăăăă!), răsturnări de situaţie, adrenalină, ceva product placement (Lenovo, Mercedes, Nokia şi altele), tehnologie la greu şi ceva imagini de documentar din perioada în care Armstrong (care avea pantofi de trupa Andre!) a făcut pasul mic pentru om dar uriaş pentru omenire, şi chiar robofashion: cel mare si cel rău purta glugă, nene!, iar Sentinel avea cioc! :)

Mai adăugaţi, cinefili şi cinefile, că John Turturo şi John Malkovich au şi ei câte un rol în film, deci, serios acum, pelicula nu e deloc rea şi măcar acum ştiu despre ce e vorba, aşa că ne vedem şi la Transformers 4! Thx, tizo & Oxygen PR pentru invitaţie!

Zilele trecute, în urma unei discuţii, am ajuns să mă gândesc serios la romantism şi la actele (uneori chiar necugetate) care sunt îndeobşte asociate cu ideea de romantism.

Problema e că mie chestiile de genul petale de trandafiri, cină la lumina lumânării şi (eventual) fond muzical cu sexofon, mi se par siroooooop! Sirop gros, precum mierea, cu miere, caramel şi bomboane tic-tac pe deasupra. Întocmai ca o colivă amoroasă şi extrem, da’ extrem de dulce, toată această strofocare îmi sugerează un tablou ce s-ar putea prea bine intitula Moartea Pasiunii!

Şi, de fapt, nici măcar asta nu e problema ci faptul că – am întrebat ieri pe Facebook şi pe Twitter – sunt printre puţinii care consideră că romantismul nu tre’ să treacă prin fumul lumânărilor sau prin stomac. Nu pot, dom’le, să nu râd când lucrurile arată la fel de stas ca pe-o carpetă cu Răpirea din serai! În fapt, am şi râs într-o asemenea ocazie, cam nepotrivit, fiindcă domnul se străduise, deh, dar ce să fac, dacă nu am putut să mă abţin?! Că doar nu era, Doamne Fereşte!, să-l încurajez!

Deci ce mai e romantic azi, fără să ajungă în zona de sirop – asta ar fi o întrebare. Mie, de exemplu, mi s-a părut destul de romantic atunci când am primit o găleată cu flori. Cu tot cu găleată! Nu neapărat pentru că era cine ştie ce chestie ci pentru că a fost destul de neaşteptat. Hai, un buchet, chiar şi mare, s-a mai văzut, dar o găleată?! Am reţinut gestul, îl preţuiesc şi azi!

Estimez că tot un fel de romantic a fost şi când am fost “răpită”: Sunt jos, plecăm la mare. Acum. Şi aş mai avea exemple, cred, însă fără să fiu neapărat convinsă că alea sunt romantism fiindcă, da, şi în mintea mea, romantismul = manifestările alea siropoase pe care, am zis, nu le apreciez!

Loc de gesturi faine e, asta e clar, mi s-au întâmplat şi, cred, o să mi se vor mai întâmpla. Dar sunt chestiile astea frumoase, nebune, neaşteptate, romantism? Sau sunt eu o antiromantică şi gata?!  Să ştiu o treabă!

foto: Nataliia Pogrebna | Dreamstime.com

M-a pus Ionuţ să scriu despre ce mă face pe mine fericită! Fără nici o legătură cu întrebarea referitoare la romantism de mai devreme, prima chestie care mi-a venit în minte a fost “fericiţi cei săraci cu duhul” dar cum, din păcate uneori, nu cred că mă încadrez la categoria asta, am purces la cetirea unor mai vechi postări de pe defunctul blog ilincadimesc, unde aveam o categorie întreagă intitulată “fericirile”.

Alfabetic, vorbind, acum mă mulţumeşte, fiindcă n-am fost dotată cu cine ştie ce răbdare. Apoi, îmi plac foarte tare bărcile. Nu ştiu ce anume din povestea asta cu plutitul, dar bărcile simple, de lemn, pescăreştile, lotcile, cum vreţi să le ziceţi, mă încântă!

Mă înveselesc creioanele colorate, probabil e o rămăşiţă de gânduri de prin copilărie. Şi cu toate că, în vestimentaţie, combinaţia preferată în 90% din cazuri e de non culori, alb şi negru, în rest aş colora tot. Pisici, acum îmi dau seama că nu-mi ajunge câte o literă din alfabet ca să fac lista! Cred că sunt norocoasă, nu?

Sunt fericită când mi-e drag de cineva sau de ceva până la lacrimi (pentru că pot!), când e soare vesel, dar şi când plouă cu tunete şi fulgere, să miroasă apoi a praf ud, când plouă la mare îmi place, de asemenea, mult.

Îmi place să evadez din oraş, să văd un spectacol de teatru sa un film, să cânt şi să chiui la concerte şi, obsedant aproape, revine marea pe listă. Anumite sonerii din telefon aveau, cândva, darul să-mi aşeze neclintit un zâmbet pe mutră. A, da! Îmi plac fluturii din stomac! Şi roller coaster-urile! Şi când ninge cu fulgi maaaari!

Îmi place cum miros iarba proaspăt cosită, chibriturile arse, pâinea fierbinte, fumul sobelor, iarna, Bulgari şi Fahrenheit for men, o carte nouă, mirosul de cerneală tipografică, iasomia şi sulfina. Asta aşa, la o superficială scormonire prin minte după senzaţii olfactive.

Băile lungi, cu tot alintul, spumă şi carte bună, tihna, lenea chiar, deşi n-aş putea trăi fără adrenalisnă, îmi place publicul din Piaţa Mare din Sibiu, la concerte, şi îmi plăcea publicul de la Folk You, pe vremea când era festivalul meu, să am idei, să râd şi, surprinzător, îmi place şi să tac, amuzat, complice. Muzica. Muzica. Muzica. Şi dansul.

Şi, nu în ultimul rând, oamenii frumoşi, prietenii mei, mă fac fericită.

În fine, asta:

Fericirea nu e un “dat” şi nici un drept! Se învaţă, se educă, se exersează ca orice altă însuşire, ca un muşchi. Iar banii n-au nici o legătură – oricine crede altfel e un nefericit!

Nu dau leapşa mai departe, cui îi place subiectul şi crede că are “insights”, să scrie! Cum ziceam, fericirea se învaţă! :)

Ce să te aştepţi de la locuitorii unei ţări în care însuşi preşedintele ei vădeşte, de multe ori, un mojicism vecin cu tembelitatea?! – îmi pare rău, în acest context, eu nu pot fi la fel de elegantă precum Cristina. Şi ce să te aştepţi, de pildă, când vezi, pe un drum naţional, un indicator mic ce-şi arată drumul către un palat numit nici mai mult nici mai puţin decât Micul Trianon?! Virezi la dreapta şi te duci să vezi ce e…

Ieri am ieşit c-o prietenă prin oraş, la terasă, şi am ajuns la Sinaia. Mi s-au mai întâmplat din astea, nu e prima dată, e foarte fain, şi a fost foarte fain şi ieri, chiar dacă la Cabana Schiorilor, unde ne-am oprit să mâncăm (bine şi destul de ieftin), erau cam 15 grade iar noi eram îmbrăcate de vară.  La întoarcere, tributară cumva obiceiurilor lui Doru (salut, colegu’!), şi fiindcă văzusem un indicator, în loc să mergem înainte spre Capitală, am virat dreapta, spre Floreşti, să găsim Micul Trianon.

(Înţeleg că ar fi trebuit să ştiu deja de el. Nu ştiam, na!)

Trecând peste mica rătăcire şi ratarea unui ai doilea indicator (Palat la dreapta. Fă la dreapta! La dreaptaaaaaaa!), o altă descoperire în zonă (despre care vorbesc cu altă ocazie, că deocamdată documentez subiectul) şi un ocol pe la sanatoriul TBC însoţite de privirile insistente ale localnicilor, am pătruns pe-o uliţă lată de-o maşină şi-un căţel (ştiu dimensiunea deoarce câinele nu s-a mişcat din loc) şi am ajuns pe fostul domeniu al Cantacuzinilor.

Aşa cum aveam să mă documentez aseară şi azi dimineaţă, domeniul cu pricina avea cam 150 de hectare şi a aparţinut prinţului Grigore Cantacuzino, poreclit Nababul, fost primar de Bucureşti, ministru de justiţie şi prim-ministru. Nababul a avut mulţi copii, între ei fiind şi Mihai, căsătorit cu Maria “Maruca” Rosetti Tescani, cea care, după moartea lui Cantacuzino, avea să fie iubita lui Nae Ionescu şi, mai târziu, soţia lui George Enescu.

Pentru Alice, fiica Marucăi, Nababul avea să înceapă, acum 100 de ani, construcţia Micului Trianon de la Floreşti. Alice Cantacuzino îşi dorise un palat cu 365 de camere, însă arhitectul Dan Berindei a gândit o construcţie mult mai mică, în stil eclectic şi cu accente rococo şi neoclasice, o combinaţie între Micul Trianon şi Marele Trianon de la Versailles.

După numai doi ani, cu meşteri aduşi din Franţa, construcţia şi cea mai mare parte a decoraţiunilor interioare sunt gata. Din păcate, Nababul moare înainte ca palatul să fie complet terminat, iar fiul său, Mihai, nu moşteneşte interesul pentru frumos al tatălui, aşa că nu duce la bun sfârşit Micul Trianon din Floreşti. Cele două războaie mondiale, comunismul şi nou-dobândita libertate de după ’89, fac din bijuteria arhitecturală un loc numai bun în care să ne plângem de… silă! De silă de oamenii care pot salva aceste locuri şi aleg să nu o facă.

Din Micul Trianon de la Floreşti s-a furat tot ce s-a putut fura, iar ceea ce a rămas acum e păzit, probabil, de frica de bacilul Koch – pe domeniul Cantacuzinilor, în conac, comuniştii au făcut un sanatoriu TBC: 50 de ani de tuberculoşi în zonă au dus, fireşte, la multe legende şi mituri. Pe unul dintre ele, şi cel mai important, mi l-a spulberat azi dimineaţă un medic de la Marius Nasta, dar mai bine să lăsăm bacilul Koch să păzească în continuare ruinele rămase în picioare, negru pe alb, iată: dacă furi din palat, mori de tuberculoză, şi încă repede!

Ca şi în primăvară la castelul Nopcsa #dinromania, si aici construcţia, odinioră nobilă, a ajuns la mâna localnicilor, care nu s-au sfiit să fure şi să prăduiască. Pe ziduri, pe coloane, vezi câte un “Te iubesc, Mimi” – sau alte urme lăsate de idiotus contemporanus! M-am simţit neputincioasă în faţa ruinelor şi extrem de furioasă la evidentele şi aproape agresivele încercări ale localnicilor de a se băga în seamă cu noi. Sunt o fire destul de paşnică dar probabil că, dacă nu o armă, cel puţin un câine mare şi rău mi-ar fi prins bine, să danteleze câteva jugulare de floreşteni.

N-am vrut să plecăm până nu am făcut fotografii din toate unghiurile, în ciuda faptului că localnicii ne-au urmărit şi parcă mă vedeam aşa niţel prin presa locală, “Două bucureştence jefuite (sau şi mai rău!) la ruinele Micului Trianon”, dar până la urmă, păstrând distanţa, cât s-a putut, am scăpat tefere. După cum vedeţi, totuşi, încercările de a se face observaţi au mers până la căţărarea pe ziduri:

(Ha! Cineva tot a găsit jugulara unuia dintre ei!)

Revenind la Micul Trianon, ieri şi azi, citind istoria palatului şi a Cantacuzinilor, m-a pălit o mâhnire de numa’, cum că avem lucruri şi poveşti atât de frumoase în ţara asta şi ne batem uite-aşa joc de ele cu o seninătate care nu are cum să însemne nimic bun! Zicea Grigore Cantacuzino acu’ un secol, şi e valabil şi azi: Noi, domnilor, facem legi foarte frumoase, pe hartie sunt minunate, dar cand vine timpul sa le ducem la indeplinire, nu avem cu cine le aplica” – Codul Penal prevede amenzi şi pedepse cu închisoarea pentru distrugerea şi degradarea monumentelor istorice!

Pe de altă parte, dacă preşedintele dă dovadă de lipsa de respect faţă de Rege, de ce li s-ar rupe floreştenilor de castelul unui prinţ?!

Încă o lecţie de dans, încă o experienţă – a mi me gusta bailar! Salsa a fost de data asta şi, spre deosebire de lecţia de vals, acum am avut încălţări (mai) potrivite pentru dans decât papucii de data trecută! Şi a fost numai bine, fiindcă salsa e un dans rapid, alert şi… mai istovitor decât valsul!

Deşi paşii mi-au făcut ceva probleme, că nu pricepeam exact unde intră bătăile alea în ritm, pe numărat şi pe muzică, mi-a plăcut mai mult, e mai în stilul meu, aşa, mai vesel, mai alert! Şi tot mă întreb de unde naiba găseşte Bursucu atâta răbdare pentru a ne îndrepta stângăciile, fraaaate! Candid camera video în sala noastră ar face furori pe net! :))

Un pic de istorie. Salsa e un dans sincretic, o combinaţie între stilurle africane şi cel european (spaniol) şi, aşa cum e acum, are o istorie de vreo sută de ani… Doar imaginaţi-vă cum încercau demoazelele de-acum un secol să imite el ritmo caliente! Ritmul muzical optim pentru salsa e între 160 şi 220 beats per minute – acum înţelegeţi de ce e greu? – şi s-au dezvoltat deja câteva stiluri de salsa, majoritatea în pereche, mai puţin suelta, care e mai de bâţâială, aşa!

Cu excepţia Andrei, care a mai luat nişte lecţii şi se mişcă suuuuper bine, noi, celelalte, cred că am inventat un nou stil, salsa 2.0! Dar, oricum ar fi, ce ziceam data trecută despre rigoare şi disciplină rămâne în picioare, şi ăsta e şi motivul pentru care sunt tentată să mai fac lecţii şi după ce se termină campania pentru Gillette Venus.

Până atunci, însă, lăsaţi grijile şi băgaţi dans!

Îmi plăcea teribil Peter Falk, cu aerul lui zăpăcit şi neîngrijit, de nu l-ar fi băgat nimeni în seamă, aiurit cum era, cu nelipsitul trabuc şi cu veşnica revenire, şiret-umilă: ăăă… just one more thing!  Ştiu că era doar un rol, doar unul dintre rolurile lui, dar ăsta i s-a potrivit mânuşă.

De-acum n-o să mai pună întrebări. The End, gata.

Din seria Trei doamne şi toţi trei (care nu e fix cum a zis poetul, ştiu), dar şi pentru că am nimerit HIM la radio şi nu ma ascultasem de ceva vreme (başca amintiri cu concertul HIM de la Sibiu, de acum cinci ani), serviţi vă rog un vin de vară cu trei doamne şi, exact cum ziceam, toţi trei!

Nancy Sinatra şi Lee Hazlewood

Andreea Corr şi Bono

Natalia Avelon şi Ville Valo

Am stat ceva să mă gândesc ce variantă îmi place mai tare dar până la urmă Ville Valo a învins. Vouă care vă place? Tare ca Bono sau mai frrrructat, ca Ville? :D