Anul trecut, de ziua mea, eram pe coclauri cu Redescoperă România. Dincolo de petrecerea pe care au organizat-o colegii din haită, mă gândeam că e primul an în care nu ajung la mama să-i spun Săru’ mâna că mi-a dat viaţă (şi s-a şi chinuit ceva cu ocazia respectivă!), fiindcă, deşi ziua noastră, eu cred că mamele sunt eroinele din poveste. Până la urmă, eu n-am nici o amintire de atunci, cu siguranţă nici un merit!, n-am făcut altceva decât să vin şi să ţip!

Aşa că, anul trecut, de pe coclauri, cu ajutorul lui Mugur Frunzetti de la Floria, i-am trimis mamei un buchet de flori, mulţumindu-i că exist şi, da, s-a lăsat cu lacrimi.

Anul ăsta, dacă nu mă răpeşte vreun extraterestru sau ceva, sunt acasă de ziua mea, deci pot să livrez personal florile, nu e vorba despre asta, ci despre ideea celor de la Nokia care mi-a adus alte amintiri în minte:

În şcoală, în gimnaziu, am avut o super dirigă, profesoară de muzică, Valeria Bartzer pe numele ei. Se ocupa, cu multă energie, de corul şcolii (eram solistă la vocea 1 şi, da, mai ştiu şi acum cântecul cu care am câştigat nush ce Cântarea României), de formaţia de block flute şi de noi, nişte neastâmpăraţi curioşi care se credeau buricul pământului. Ziua dirigii era chiar pe 8 martie, aşa că noi îi organizam, în fiecare an, o petrecere-surpriză care, vă daţi seama, numai surpriză nu era! Şi ne chemam şi mamele, că era o serbare mixtă, Ziua Dirigii şi Ziua Mamei. Cântam, făceam mici scenete, spuneam poezii şi ne înghiţeam, foarte des, nodurile din gât.

De acord cu voi, poate că 8 martie, decretată zi a femeii, e o sărbătoare comunistă, trecută la “impuse”, exerciţiu de răbdare masculină şi profit pentru florărese. Dar, dacă le mai aveţi prin preajmă, trimiteţi mamelor voastre nişte flori mâine sau măcar o fotografie recentă cu voi – uite, Cristi şi Radu de la Foto Union sunt specialişti în Portret (de femeie).

Garantat, mamele se vor bucura la fel de mult, dacă nu şi mai mult fiindcă, ştiu eu, le e mai dor de noi decât ne spun nouă! Ca să nu ne supere, cumva :)

Share: