Azi am fost în culisele Quidam, al treilea spectacol semnat Cirque du Soleil care vine în România după Saltimbanco și Alegria. Am fost și în anii trecuți (Saltimbanco, Alegria – și mai bine le citiți, dacă n-ați făcut-o deja, pentru că n-o să repet detaliile despre organizarea Cirque în turneu) și m-am simțit cam ca Alice în Țara Minunilor. Plus toată organizarea lor care nu seamănă cu nimic din ce-am citit ori văzut în poveștile lui Lewis Caroll și minus iepurii și celelalte viețuitoare: Cirque du Soleil a fost și va rămâne un circ fără nici un număr de dresură de animale.

Acuma, sigur, poate că în al treilea an cu backstage la Cirque știam deja cam cum se pun toate cele prin culise, unde e garderoba, unde e spațiul de antrenament/repetiții, unde își instalează bucătăria, cabinele, garderoba și mașinile de spălat, dar asta nu înseamnă că a fost mai puțin Țara Minunilor.

Quidam are 18 ani de când a fost jucat pentru prima dată, dar nimeni nu e blazat în culise. Ai zice că de-acum visează fiecare mișcare și totul e o rutină. Ei bine, nu e! În primul rând pentru că unii dintre artiști se mai schimbă, dar nu neapărat de asta, ci pentru că lor, celor care urcă pe scenă, fiecare spectacol le pare o premieră. O nouă țară, un nou oraș, alți oameni care îi văd pentru prima dată.

Scena e impresionantă chiar dacă pare minimalistă: un arc suspendat, cu multe lumini pe el, teleferique, care ajunge până peste locurile din față și o scenă care are nu mai puțin de 200.000 de perforații – acestea permit luminii de dedesubt să treacă prin ele și astfel să creeze efecte vizuale speciale.

În backstage am văzut costume și peruci și tot ce le mai trebuie artiștilor pentru spectacol și celor din staff pentru a-i pregăti. Unii dintre artiști făceau sport în micile spații destinate acestei activități (toți lucrează câteva ore pe zi), alții se pregăteau de masă, alții repetau, alții lucrau la costume.

Urcăm treptele pentru a asista la repetiția Banquine, dar până să văd artiștii observ steagurile mari înșirate unul lângă altul în partea de inel care dă spre scenă și care e nevăzută publicului, fiind delimitată de o cortină închisă la culoare.  Sunt cam 20, plus steagul cu sigla Cirque, câte unul pentru fiecare țară din care vin artiștii prezenți în Quidam.

Pentru oricare dintre noi asta ar putea părea un sentimentalism aiurea, poate, dar pentru oamenii ăștia care sunt pe drum, departe de casă, luni de zile, e încă un semn că Cirque du Soleil înseamnă acasă. Iar când știi că întreaga structură, cu (tot ce e în) backstage cu tot, se montează și demontează în câteva ore, parcă îți dai seama că într-un asemenea calcul de timp, montarea steagurilor respective, care ia și ea timp, e cu atât mai importantă.

De altfel, totul la Cirque e riguros. Artiștii au manuale după care se fardează pentru fiecare act în parte, fiecare costum are câte două dubluri, să fie!, totul este curățat după fiecare reprezentație până la următoarea. Când sunt în turneu, asta înseamnă zilnic. Există manuale pentru costume, pentru pantofi, pentru tot, fiindcă nu poți să te numești The Best (iar Cirque e The Best!) fără o asemenea rigoare:

biblie

Când revenim din culise spre scenă mai vedem două repetiții. Prima e Statue, numărul în care doi artiști – un bărbat și o femeie – pun în valoare corpul uman și prin concentrare și echilibru perfect. Repetă o mișcare pe care am văzut-o și în dans, atât în teatru-dans cât și în videoclipul lui Pink la Try, și despre care știu că e foarte grea. Asta, în care el se sprijină pe ea, dar o și susține în același timp:

balance
Și nu e doar o poză, pentru că el continuă să se miște, ceea ce face ca întregul echilibru al ???statuii??? să se schimbe constant.  La un moment dat, ea stă complet dreaptă, susținută, în aer, deasupra lui, doar într-o mână, iar aici e vorba de antrenament, ok, dar și de multă încredere.

Pentru mine, momentul magic al acestei experiențe a fost mai degrabă cel de la repetiția Banquine. Sunt 15 artiști, 13 băieți și două fete, iar partea lor de show presupune o sincronizare perfectă, fiindcă efectiv zboară prin aer. Fără susținere. Și, da, ați ghicit, mai presupune și multă încredere. Dar cel mai frumos mi s-a părut când am aflat că în numărul lor (premiat, de altfel, cu cea mai mare distincție din lumea circului, Golden Clown) este executat de ucrainieni și ruși, împărțiți jumi-juma. Deci niște ruși și niște ucrainieri lucrează perfect exerciții de încredere împreună, punând la punct un număr impresionant care a uimit – și continuă s-o facă – publicul din toată lumea, în timp ce, într-o cu totul altă dimensiune, alți ruși și alți ucrainieni vor să redeseneze harta…

Cu gândul ăsta despre ce ne apropie și ce ne alienează am plecat azi de la repetițiile Quidam și tot cu gândul ăsta mă voi duce și mâine la spectacol. Spre deosebire de alte spectacole Cirque du Soleil, Quidam nu e despre o lume fabuloasă locuită de personaje fantastice ci mai degrabă despre lumea interioară a fiecăruia dintre noi, acolo unde personajele pot întrege imaginația, dar sunt cât se poate de reale.

Photo by Matt Beard | Cirque du Soleil

Photo by Matt Beard | Cirque du Soleil

***

Quidam are premiera în România mâine seară, la Romexpo, și, până duminică, inclusiv, încă cinci reprezentații. Biletele nu sunt neapărat ieftine, de ce să mint? (de la 150 de lei la 500, pentru locuri VIP, cu reduceri pentru copii), dar nici nu au cum: lucrează peste 100 de oameni ca acest spectacol să iasă perfect, Cirque du Soleil sunt cei mai buni din lume în ceea ce fac, sunt aici, la îndemână, nu trebuie să luați avioane ca să-i vedeți, iar cele două ore de spectacol și amintirea lor vor fi, promit, neprețuite.

Share: