Sunt de o săptămână la FITS, însă abia acum găsesc răgaz și un pic de tihnă să scriu (și) aici. Am văzut mai multe spectacole, o să mai povestesc, dar despre Joy/Bucuria lui Pippo Delbono era musai să scriu înainte să mi se usuce lacrimile.
Nu c-ar fi fost trist, deși este, cumva, ci pentru că Delbono a reușit, din nou, o poveste personală care atinge intim, cred, pe oricine asistă. Mă rog, mai puțin pe spectatorul care a ieșit relativ repede din sală, pe acela nu-l atinge nimic, parol!
Am scris, acum câțiva ani, un text despre educație și elite în context cultural. Doar cîteva momente care mi-au dat de gândit, pornind de la o discuție matinală în care interlocutorii susțineau că nu toată lumea trebuie să aibă acces la ceea ce eu numesc, mai în glumă, mai în serios, haute culture – ???nu dăm mărgăritare porcilor??? a fost exprimarea de atunci.
Mi s-a părut incalificabil, și tot așa mi se pare și acum, și n-am uitat niciodată conversația aia. Cred și acum că elitismul și prețiozitatea unora care ar trebui să apropie haute culture-ul de cei mai puțin educați și/sau norocoși nu fac decât să-i îndepărteze și să-i sperie.
Acum câțiva ani, în 2014, spectacolul acelei ediții de FITS a fost, pentru mine, Orchids-ul lui Pippo Delbono. Nu știu dacă a fost cel mai bun, nu așa se face topul meu personal, dar a fost, cu siguranță, cel care m-a ???lovit??? cel mai puternic. Pumn în stomac, așa scriam atunci. E de înțeles, deci, de ce așteptam cu nerăbdare și emoții Vangelo (Evanghelie), spectacolul cu care genialul italian a revenit anul acesta la Festival.
Nu, n-a avut același impact. Dar mi-a plăcut. Vai, cât mi-a plăcut!
L-am văzut prima dată ieri seară, la Vertigo. Eram deja așezată pe locul meu când a venit. ???Uite-l pe Mikhail Baryshnikov???, s-a șoptit undeva în spate.
Sunt sigură că avea un loc rezervat în primul rând, dar a preferat să stea mai sus, pe la mijlocul sălii. Modest, rezervat, ca oricare dintre ceilalți spectatori.
M-am gândit ce emoții ar trebui să aibă cei de la Vertigo dacă ar afla că e Baryshnikov în sală. Și pe urmă am uitat de el, spectacolul a fost foarte bun. Am mai aruncat o privire în direcția lui doar la sfârșit, să-i văd reacția. Era în picioare, aplaudând. Ca toți ceilalți spectatori. Și, la fel ca toți ceilalți, și-a așteptat cuminte rândul la ieșit din sală. Nici un tratament special.
N-am apucat să scriu de la FITS pe blog. A fost un an plin, în ciuda faptului că am văzut puține spectacole. Din punctul ăsta de vedere, e pe la coada clasamentului, dupa 2010 în care am văzut doar două spectacole. Nu-mi pare rău, cumva mi-era clar că așa o să fie. Îmi pare rău doar de ce aș mai fi vrut să fac, parte din rolul meu acolo, și n-am găsit vreme, scrisul pe propriul blog intrând fix în categoria asta.
Totuși, sunt câteva lucruri pe care nu vreau să le păstrez doar pentru mine, așa că o să le trec aici, ???pe curat???. Primul dintre ele este Lanțul.
Cine n-are Anca Maco… nu poate să-și cumpere, pentru că e unică. Unul dintre cei mai optimiști oameni pe care îi cunosc, și printre puținii pe care îi admir în gura mare, Maco se ocupă, în viața ei civilă, de matinal la Tanănana, de filme, de pisica ei, Miss Yuki, de tot soiul de proiecte digitale și de învățat alții – recomand!
În viața de încorporat la TIFF e Blog Manager. În această calitate m-a luat la întrebări despre frumosul festival. Ca să nu rămân mai prejos, am luat-o și eu la aceleași întrebări. Păi ce!?
Hai să citiți ce zice despre TIFF un om care a fost – moamăăăăăăă, ce tare! – la toate edițiile. Invidie maximă, Maco!
Fiecare dintre festivalurile la care merg are specificul și particularitățile sale, desigur, dar Comedy Cluj se remarcă, printre altele, prin faptul că invitații vin aici fără să cunoască pe nimeni și pleacă împrieteniți cu ceilalți oaspeți, cu orașul și cu echipa. Și că, orice-ai avea nevoie, dacă spui la Departamentul Guest, răspunsul e, inevitabil, ???rezolvăm???.
Prin urmare, am întrebat-o câteva lucruri pe Sonia Dragoș, cea care conduce departamentul ăsta încă de la prima ediție a festivalului. Și, după cum puteți citi mai jos, s-a rezolvat!
Pentru mine, empatia e una din valorile pe care încerc să le cultiv fiindcă, într-o pornire aproape egoistă, dacă vreți, mi se pare că atunci când mă pun în locul celor cu care interacționez (chiar și în situații conflictuale), înțeleg mai bine realitatea (lor) și, prin urmare, reacționez și iau decizii mai bune.
Tocmai din acest motiv, n-aș fi putut rata întâlnirea Creative Mornings de septembrie, care a avut-o ca invitată pe Leslie Hawke iar ca subiect tocmai empatia!
Mi-am dorit mult să ajung anul ăsta la Electric Castle, în special pentru a mă revedea cu unul din mai noii mei prieteni, un tip pe care l-am cunoscut anul trecut la Jazz TM și cu care am legat o prietenie mai degrabă virtuală, ținând cont de distanța care ne separă în viața reală – domnul locuiește hăăăăt! în Australia! Virtuală, dar prietenie, oricum ar fi. Ne-am revăzut, tot anul trecut, la București, când mi-a tocit pingelele insistând să-i arăt cât mai mult din oraș, și apoi anul ăsta la Cluj/Bonțida.
După TIFF și FITS, însă, ideea de drum dus-întors cu trenul până la Cluj mi se părea la fel de incitantă ca locuitul la etajul 10 într-un bloc fără lift și cu adaos de caniculă, și eram aproape gata să renunț la experiența EC și, mai ales, la revederea cu prietenul meu.
Până la urmă, însă, MasterCard a intervenit și a salvat situația, așa că am ajuns la Cluj într-o oră, după un zbor perfect cu avionul. Mi-am oferit un sejur aproape fițos la un hotel de cinci stele iar la scenă și dincolo de ea, am ajuns cu van-ul care a dus și trupa la Bonțida.
Apropo, trupa e The Cat Empire, iar domnul de care vorbeam e Felix Riebl, solistul lor, cu care puteți citi un interviu mai jos. Mărturisesc că de-acum a trecut nițel timp de la întâlnirea noastră, iar interviul a fost făcut pe email fiindcă amândurora ne-a plăcut atât de mult la EC încât am ajuns înapoi la hotelul din Cluj abia pe la 4 dimineața, cu doar câteva ore înainte ca avionul lor să plece. Și că Felix e încă și mai mișto decât se poate înțelege din răspunsurile lui.
Enjoy!
Ieri, în sfârșit, am prins și un pic din stradă, pe pietonală, aproape până să înceapă ploaia de la amiază. Veneam alene de la minunatul concert susținut de Maria Berasarte la Biserica Romano-Catolică, Mai presus de fado, și mă duceam spre Conti. Deja începuse să picure, dar, na, dacă mă citiți suficient de des, știți că mie îmi place ploaia, așa că nu mă deranja. În plus, încă aveam în suflet muzica frumoasă tocmai ascultată, așa că puțin îmi păsa mie de ploaie!
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone